rugăciune este nevoie de nişte mătănii. Ele sunt diferite de rozariul folosit în occident; e vorba de un fir de lână sau altă materie pe care se fac noduri, astfel încât să fie silenţios în folosinţă.
Clasificarea generală a rugăciunii în trei grade se aplică deopotrivă şi rugăciunii lui Iisus: rugăciunea buzelor, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii.
La început rugăciunea lui Iisus este o rugăciune verbală, spusă ca şi altele, cu glas tare sau murmurat, pronunţată cu limba şi buzele. În acelaşi timp, printr-un act deliberat de voinţă, atenţia trebuie concentrată asupra sensului rugăciunii. În vremea acestei etape iniţiale, repetiţia continuă şi atentă a rugăciunii lui Iisus se revelează ca o lucrare epuizantă şi arzătoare, cerând o umilă perseverenţă.
Cu timpul rugăciunea lui Iisus devine mult mai interioară, şi mintea o repetă fără nici o mişcare exterioară a buzelor sau a limbii. Pe măsură ce se adânceşte această interiorizare, concentrarea atenţiei devine mult mai uşoară. Rugăciunea atinge, încet-încet, ritmul său propriu. În unele momente ea se repetă interior aproape spontan, fără un act conştient al voinţei noastre. După cuvintele stareţului Partenie “un gingaş şipot de apă susură în adâncul nostru”. Asta dovedeşte că ne apropiem de a treia etapă.
În sfârşit, rugăciunea lui Iisus intră în inimă, dominând personalitatea întreagă. Ritmul său se identifică din ce în ce mai direct cu ritmul inimii până acolo că în final devine necurmat. Ceea ce la început necesita eforturi penibile şi constante este acum o sursă nesecată de pace şi bucurie. Spune Teofan: “mâinile la lucru, mintea şi inima cu Dumnezeu”.
Sf. Ap. Pavel: “Mai bine voi zice 5 cuvinte cu mintea mea… decât zece mii într-o limbă necunoscută” – exegeza ortodoxă arată că e vorba de rugăciunea lui Iisus (în rusă şi greceşte ea este formată exact din 5 cuvinte).
Rugăciunea lui Iisus are şi alte fundamente biblice:
- rugăciunea orbului: “Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine” (Luca 18:38)
- rugăciunea vameşului: “O, Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul” (Luca 18:13)
Pentru creştini, “fiul lui David” este deja “Fiul lui Dumnezeu”, deci forma rugăciunii lui Iisus este în mod clar cu bază scripturistică.
Rugăciunea inimii pe care o cunoaştem astăzi provine din monahismul egiptean din secolul al 4-lea. Monahii o numeau, ca şi Părinţii deşertului, “Meditaţia tainică”, “amintirea de Dumnezeu”. Ei foloseau formule scurte:
Sf. Macarie: “Doamne, ajută-mă” (+390)
“Doamne, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine”
“Eu, ca om, am greşit, Tu, ca Dumnezeu, ai milă de mine”.
Aceste scurte rugăciuni le foloseau pentru a se ajuta în nevoinţa de a obţine rugăciunea continuă.
Teofan spune: “Puterea nu e în cuvinte, ci în gânduri şi sentimente”. Valoarea mare a rugăciunii lui Iisus este că conţine Numele preasfânt. “Cuvintele ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă’ nu sunt decât instrumentul, nu esenţa lucrării, dar ele sunt un instrument foarte puternic şi eficace deoarece este Numele Domnului şi cel mai redutabil înaintea duşmanilor noştri; el este o binecuvântare pentru toţi cei care-l caută”. “Rugăciunea lui Iisus este ca orice altă rugăciune. Este însă mai puternică din cauza Numelui lui Iisus, Domnul şi Mântuitorul nostru”.
Corpul tradiţional de învăţături din jurul rugăciunii lui Iisus, unele scrise, majoritatea însă orale, poartă numele de isihasm (gr. isihia = linişte, odihnă).
Trei elemente atrag atenţia îndeosebi asupra rugăciunii inimii:
1. Unitatea dintre două sentimente:
- adorarea Mântuitorului pentru iubirea şi slava Lui
- zdrobirea inimii pentru păcătoşenia noastră
din care decurge căinţa şi tristeţea neputinţei noastre de a răspunde dragostei Domnului şi bucuria şi nădejdea iubitoare.
2. Caracterul intens hristologic al rugăciunii, care se referă la:
- Viaţa pământească a Domnului întrupat: “Iisuse Hristoase”
- Dumnezeirea Sa: “Fiul lui Dumnezeu”
fără a fi însă o formă de meditaţie prin imagini mentale sau concepte asupra diverselor episoade din viaţa Domnului. Teofan învaţă: “În plinul conştiinţei şi atenţiei inimii cheamă fără să te opreşti ‘Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă’ şi veghează să nu ai în minte nici o imagine vizuală, nici un gând, dar să crezi cu tărie că Domnul te vede şi te aude.”
3. Invocarea Numelui este simplă, nu cere nici o pregătire prealabilă, totul este să începi.
“Faceţi linişte în suflet, pace şi reculegeţi-vă, apoi începeţi invocarea Numelui cu respect şi dragoste. Nu vă gândiţi că sunteţi pe cale să invocaţi Numele, ci gândiţi-vă la Iisus însuşi. Pronunţaţi-i Numele încet, lent, dulce”
“Faceţi linişte în suflet, pace şi reculegeţi-vă, apoi începeţi invocarea Numelui cu respect şi dragoste. Nu vă gândiţi că sunteţi pe cale să invocaţi Numele, ci gândiţi-vă la Iisus însuşi. Pronunţaţi-i Numele încet, lent, dulce”
Teofan: “Lucrarea lui Dumnezeu e simplă, este rugăciunea: este ca şi cum un copil se adresează tatălui fără nici o subtilitate”. “Este o ‘artă’, dar o artă simplă, sălăşluiţi-vă cu conştiinţa şi atenţia în inimă şi repetaţi fără încetare: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Pentriu începători trebuie ca rugăciunea să fie pronunţată rar, dulce, cu adâncă reculegere asupra fiecărui cuvânt, fără emfază.
“Numele lui Iisus nu trebuie chemat sau pronunţat cu violenţă, chiar dacă e numai interioară şi nici cu un sentiment compus artificial.
La sfârşitul fiecărei rugăciuni e bine să se facă o pauză, pentru că ne ajută să ne păstrăm duhul atent. Dacă ar fi să-l credem pe Sf. Ignatie, este necesară o jumătate de oră pentru o sută de rugăciuni.
Isihaştii folosesc metode fizice ajutătoare:
- capul înclinat, cu bărbia în piept
- privirea fixată în dreptul inimii
- reglarea cu grijă a respiraţiei până la ritmarea cu rugăciunea
Totuşi, Teofan şi Ignatie consideră drept foarte periculoasă folosirea fără discernământ a exerciţiilor respiratorii.
Pentru înţelegerea justă a locului exerciţiilor fizice în cadrul rugăciunii lui Iisus trebuie înţelese trei lucruri:
1. Exerciţiile fizice nu sunt decât un accesoriu, un ajutor pentru reculegere, util dar neobligatoriu pentru toţi; nu sunt un element esenţial al rugăciunii lui Iisus, care poate fi practicată în mod plenar şi fără ele.
2. Exerciţiile pot fi periculoase pentru sănătate dacă nu sunt practicate corect şi sub îndrumarea directă a unui îndrumător spiritual; pot duce uneori până la nebunie. Ele au totuşi o bază teologică reală: unitatea şi influenţa reciprocă dintre trup şi suflet, rolul important al trupului în cadrul rugăciunii. În absenţa “stareţului”: “…nu trebuie încercată practicarea acestei tehnici mecanice, mai înainte ca să se statornicească prin ea însăşi… Metoda mecanică este înlocuită cu succes printr-o repetiţie pasivă a rugăciunii lui Iisus. Trebuie făcută câte o scurtă pauză după fiecare invocare, respiraţia trebuie să fie calmă şi pasivă, iar mintea trebuie închisă în cuvintele rugăciunii.
3. Practicarea rugăciunii lui Iisus cu sau fără tehnică respiratorie ţine de apartenenţa la Biserică, de datoriile creştine ce decurg din viaţa comunităţii, de Taine (Sfântul Botez, Taina Spovedaniei, Sfânta Euharistie…). Condiţia sine qua non este o viaţă sacramentală regulată.
“Cea mai sigură metodă de unire cu Domnul, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, este rugăciunea interioară a lui Iisus”, spune cuviosul Iustin. Comuniunea trebuie să existe înainte, dar şi după rugăciune, iar invocarea Numelui nu trebuie să fie substituită Euharistiei, ci ca o un lucru de preţ care vine să o îmbogăţească pe prima.
“Fiind atât de simplă şi de scurtă, rugăciunea lui Iisus poate fi spusă oriunde şi oricând.” – Arhimandritul Kallistos (Oxford)
Cuviosul Ignatie: “Oamenii n-au decât o idee foarte vagă şi foarte confuză despre rugăciunea lui Iisus. Unii care se consideră sau sunt consideraţi de alţii ca având o bună judecată în materie de spiritualitate, privesc această rugăciune ca pe ceva contagios, dând ca raţionament pentru frica lor pericolul iluziei pe care ei o presupun ca însoţeşte permanent rugăciunea lui Iisus. Ei o resping şi îi învaţă pe alţii să facă la fel.”
Cuviosul Ignatie spune că “Autorul acestei teorii greşite este, după mine, demonul care urăşte Numele Domnului pentru că îi anulează întreaga putere. El se cutremură de acest Nume atotputernic şi-l defăimează înaintea multor creştini, intenţionând să-i facă să abandoneze această armă redutabilă pentru ei, dar care este harul salvator pentru oameni.”
