- rugăciunea vocală sau trupească
- rugăciunea minţii
- rugăciunea inimii (sau a minţii în inimă), care este rugăciunea duhovnicească
Teofan: “Voi nu trebuie să vă rugaţi numai cu ajutorul cuvintelor, ci şi cu mintea; si nu numai cu mintea, ci şi cu inima, în maniera în care mintea înţelege şi vede clar ce semnifică cuvintele, iar inima simte ceea ce inima
gândeşte. Toate acestea împreună constituie rugăciunea adevărată, şi dacă unul din elemente lipseşte, fie rugăciunea este imperfectă, fie că ea chiar lipseşte.
Primul fel de rugăciune, vocală sau trupească, este rugăciunea buzelor şi a limbii. Ea constă în citirea sau rostirea anumitor formule, în a îngenunchea, a sta în picioare sau a te prosterna. Este clar că o astfel de rugăciune, dacă este pur verbală sau trupească, nu este în mod real o rugăciune. Mai mult decât simplul fapt de a rosti formule, este esenţială concentrarea interioară asupra sensului pe care îl formulăm, închiderea intelectului (a minţii noastre) în cuvintele rugăciunii. Astfel se dezvoltă primul grad al rugăciunii, care în mod natural devine al doilea. Orice rugăciune verbală, pentru a fi demnă de acest nume, trebuie să fie până la un anumit punct o rugăciune interioară sau o rugăciune a minţii.
Pe măsură ce rugăciunea se interiorizează, recitarea exterioară devine mai puţin importantă. Este suficient ca intelectul să gândească interior cuvintele fără nici o mişcare a buzelor. Se ajunge astfel ca intelectul să se roage fără să formeze nici un cuvânt. În acest timp, cei care au avansat în vederea rugăciunii vor dori uneori să facă uz de rugăciunea verbală obişnuită, dar aceasta va fi totodată o rugăciune interioară a minţii.
Nu este însă suficient să se atingă gradul al doilea. Atâta vreme cât rugăciunea rămâne în cap, în minte sau în creier, ea este incompletă sau imperfectă. Trebuie ca inima să se coboare în inimă, “să găsească locul inimii”, “să se unească mintea cu inima”. Astfel rugăciunea va deveni cu adevărat “rugăciunea inimii”, rugăciunea nu a unei singure facultăţi, ci a omului întreg; suflet, duh, trup; o rugăciune nu numai a inteligenţei, a raţiunii naturale, ci una a duhului cu puterea sa particulară de a intra în contact direct cu Dumnezeu.
Să remarcăm că rugăciunea inimii nu este numai una a sufletului şi a minţii, ci şi a trupului. Nu trebuie să uităm că, printre altele, inima este totodată un organ trupesc şi ea are un rol pozitiv de jucat în lucrarea rugăciunii. Acest resort clar al vieţii sfinţilor ortodocşi s-a reliefat în timpul rugăciunii, atunci când au fost transfiguraţi prin lumina dumnezeiască asemeni trupului lui Hristos pe Tabor.
Rugăciunea inimii capătă două forme distincte (după Teofan):
- “arzătoare, când omul se nevoieşte el însuşi să se ridice”
- “spontană, când rugăciunea fiinţează şi se rosteşte singură”
În primul caz conlucrează efortul conştient al omului cu harul care îl susţine în mod natural. În al doilea caz, se ridică prin ea însăşi şi este acordată omului ca un dar. Nu mai este el cel care se roagă, ci Duhul lui Dumnezeu care se roagă în el. O astfel de rugăciune, ca dar, apare din timp în timp sau poate fi necurmată. Când este necurmată, ea se produce orice ar face omul, fie că scrie, fie că citeşte; ea se prelungeşte în vis şi în somn, şi este prezentă dimineaţa la trezire. Ea nu mai este o serie de acte, ci o stare, aşa cum zice şi Sf. Ap. Pavel: “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17).
După Sf. Isaac Sirul: “Când Duhul îşi face sălaş într-un om, acesta nu încetează să se roage pentru că Duhul se roagă continuu în el. Astfel, fie că se află în stare de veghe, fie că doarme, rugăciunea nu se opreşte niciodată în sufletul său, şi chiar dacă mănâncă sau bea, dacă face o treabă anume, chiar dacă e scufundat în somn, parfumul rugăciunii respiră spontan în inima lui.” Ca şi stihul din Biblie: “Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea cântărilor 5:2).
Cu plecare din acest moment, rugăciunea inimii capătă forma unei “rugăciuni mistice”, în sensul cel mai restrâns al termenului. Pe aceasta o numeşte Teofan “rugăciune contemplativă” sau “rugăciune care depăşeşte limitele conştiinţei”. În stare de contemplaţie, spune el, “intelectul (mintea) şi vederea întreagă devin captivate de un obiect spiritual atât de irezistibil încât toate lucrurile exterioare sunt uitate şi în întregime absente din conştiinţă. Mintea şi conştiinţa sunt într-o imersiune atât de completă în obiectul contemplat încât sunt ca şi cum nu le-am mai stăpâni. Teofan numeşte această stare de contemplare “rugăciunea extazului” sau “răpire”. Cei care nu au avut o experienţă personală a unei astfel de rugăciuni, nu pot înţelege ce este descris aici, tot aşa cum cei care au făcut experienţa nu mai au nevoie de cărţi pentru a înţelege.
