Datoria oricărui creştin şi în special a celor ce vor să se consacre vieţii duhovniceşti este de a se nevoi cu orice chip a se uni cu Dumnezeu, Creatorul, Iubitorul, Binefăcătorul, Cel Bun prin care şi pentru care am fost creaţi. Aceasta vine din faptul că ultimul sens cel mai înalt al existenţei şi al sufletului, pe care Dumnezeu l-a creat, este şi trebuie să fie Dumnezeu însuşi, El singur şi nimic altceva, Dumnezeu de la care sufletul a primit viaţa şi natura, şi pentru care trebuie etern să trăiască.
Toate lucrurile acestei lumi vizibile, bune şi atrăgătoare, aparţin trupului şi nu sufletului. Şi cum ele sunt temporare, ele sunt menite a trece la fel de repede ca o umbră, în timp ce sufletul, fiind etern prin natura lui, nu-şi poate găsi odihna veşnică decât în Dumnezeu cel veşnic. Căci El e sălaşul veşnic de unde sufletul vine şi unde el se întoarce. În vreme ce carnea, venind din pământ, trebuie să se întoarcă în pământ, sufletul, venind de la Dumnezeu, se întoarce la Dumnezeu şi locuieşte cu El pentru totdeauna. De fapt sufletul a fost creat prin Dumnezeu tocmai pentru a fi cu El pentru veşnicie. Ca urmare, în viaţa noastră temporară de acum, trebuie din toate puterile noastre să căutăm unirea cu Dumnezeu tocmai pentru a fi găsiţi vrednici de a fi etern cu El şi în El în viaţa viitoare.
Dar nu este posibilă atingerea unirii cu Dumnezeu decât printr-o iubire imensă. Asta este redată minunat în Evanghelia iertării femeii păcătoase. Dumnezeu, în mila Sa, îi oferă iertarea păcatelor şi unirea cu El “pentru că ea a iubit mult” (Luca 7:47). El iubeşte pe cei ce-l iubesc, se uneşte cu cei ce se unesc cu El; El se dăruieşte celor ce i se dăruiesc şi acordă plenitudinea harului Său celor care doresc să se împărtăşească din dragostea Lui.
Pentru a aprinde în inima sa flacăra unei iubiri atât de ardente pentru a se uni cu Dumnezeu printr-o unire de nebiruit prin dragoste, trebuie ca omul să se roage des, să-şi ridice duhul spre Dumnezeu. După cum flacăra creşte când este alimentată constant, tot astfel rugăciunea frecventă – prin care duhul se înrădăcinează mai adânc în Dumnezeu - face să crească iubirea dumnezeiască în inimă. Inima aprinsă încălzeşte întregul om lăuntric, îl luminează şi-l învaţă, revelându-i toată înţelepciunea ei ascunsă şi necunoscută, făcând din el un serafim de foc, mereu treaz înaintea lui Dumnezeu înăuntrul duhului său, privindu-l necurmat şi trăgând din această vedere dulceaţa şi bucuria duhovnicească.
