Din capul locului as vrea sa
precizez ca la romani crestinismul este foarte vechi: potrivit unei traditii
transmise de istoricul eclesiastic Eusebiu, in partile noastre, in Scythia
Minor (Dobrogea) a predicat chiar Sf. Apostol Andrei. In al doilea rind, as
dori sa subliniez ca cercetarea orginilor crestinismului la romani a constituit
o preocupare constanta a istoricilor nostri laici si eclesiastici, deoarece ea
s-a facut in strinsa legatura cu demonstrarea continuitatii noastre etnice pe
pamintul pe care ne gasim azi.
La noi, dovedirea continuitatii
neintrerupte a populatiei autohtone in perioada migratiei popoarelor a devenit
o problema cardinala si o datorie nationala, deoarece istoricii maghiari,
slavofili sau germani din fostul Imperiu hasburgic au sustinut ca teritoriul
Romaniei a fost golit de autohtoni, ca s-a produs un gol (vacum), iar acest
"vacum" etnic a fost umplut cu slavi, huni, avari si alte neamuri,
iar mai tirziu cu unguri si germani. Prin aceasta teorie tendentioasa se cauta
justificarea din punct de vedere a ocuparii unor mari parti din teritoriul
Romaniei de catre slavi, maghiari si germani1. Crestinismul a
devenit astfel si un argument in favoarea continuitatii etnice, deoarece el
apare de la un moment ca o caracteristica a lumii si civilizatiei greco-romane
si, in acest sens, si a populatiei daco-romane, care a primit de timpuriu
aceasta civilizatie. Orice urma crestina de pe teritoriul tarii noastre poate
fi atribuita astfel, in primul rind, populatiei autohtone, nu migratorilor,
caci acestia s-au crestinat mai greu si mai tirziu.
In al treilea rind, as vrea sa
accentuez ca raspindirea crestinismului in Romania si mentinerea lui de-a
lungul vremii s-a facut in strinsa conexiune cu Imperiul bizantin. Bizantul a
ramas, dupa retragerea autoritatii si armatei romane din Dacia la sfirsitul
secolului III (anul 275), singura forta politica din Orient care s-a putut
impune in fata migratorilor. Considerindu-se de jure mostenitorul
fostului Imperiu roman, el s-a interesat de regiunile de la Dunarea de Jos care
aveau, de altfel, si o mare importanta strategica pentru soarta provinciilor
din Peninsula Balcanica si chiar a capitalei insasi. Strapungerea frontierei
dunarene insemna patrunderea in interiorul imperiului a valului popoarelor
migratoare si periclitarea vietii pasnice a locuitorilor. In plus, Patriarhul
de Constantinopol se simtea responsabil pentru grija sufleteasca a locuitorilor
de aici si de aceea a fost activ in raspindirea crestinismului la Dunarea de
Jos.
Iata citeva coordonate ale
crestinismului in Romania in primele sapte veacuri, de care trebuie sa se tina
seama in orice prezentare.
Am afirmat mai sus ca
crestinismul la romani este foarte vechi. Noi spunem ca ne-am nascut crestini,
fara a preciza data exacta a crestinarii noastre. Barbarii si alte popoare
europene, care n-au trait in granitele Imperiului roman, s-au crestinat mai
tirziu. La unele dintre ele este cunoscut si momentul crestinarii lor: anul,
luna si chiar ziua. Romanii nu-si pot preciza acest moment. La intrebarea: cind
a fost facut cunoscut crestinismul pe pamintul tarii noastre, s-au dat
raspunsuri variate. Unii invatati socot ca Sf. Apostol Andrei a fost primul
misionar in partile noastre. Baza acestei sustineri o constituie informatia pe
care ne-o da istoricul Eusebiu de Cezareea in Historia ecclesiastica,
III, 1. El ne spune textual: "Cind Sfintii Apostoli si ucenici si
Mintuitorului nostru s-au raspindit peste intreg pamintul, lui Toma, dupa
spusele Traditiei, i-a cazut sorti tara partilor, lui Andrei, Scitia, lui Ioan
Asia, unde si-a petrecut viata pina ce a venit la Efes".
Scitia mentionata in textul citat ar fi
Scythia Minor, adica Dobrogea de azi. Alti invatati neaga valoarea documentara
a acestui text, pe motiv ca Eusebiu s-ar fi inspirat dintr-o
"traditie" ("paradosis") care nu mai este confirmata de
nici un autor antic. In afara de aceasta, alti scriitori bisericesti din
secolele IV-V ca Sf. Grigorie de Nazianz, Theodoret de Cyr, Hieronymus, Paulin
de Nola si altii, situeaza aria misionara a Sfintului Andrei nu in Scythia, ci
pe pamint elenic. Opinia cea mai raspindita printre teologii si istoricii
romani este ca traditia dupa care Sf. Apostol Andrei ar fi predicat in partile
noastre, sprijinita de Hipolit Romanul si de Doctrina siriaca a Apostolilor
(care vorbeste de Gothia), nu pierde din credibilitatea prin aceea ca alti
scriitori patristici atribuie aceluiasi apostol, ca arie misionara, largi zone
din Peninsula balcanica. Poate ca aria sa misionara a fost mai intinsa. Oricum
insa, in Dobrogea exista pina astazi o puternica traditie populara, potrivit
careia Sf. Apostol Andrei a fost primul predicator al credintei crestine in
aceste locuri. De numele lui sunt legate si numeroase toponime (pesteri si alte
locuri).
O alta stire despre
rapindirea timpurie a crestinismului la romani ne este data de Tertulian (Adv.
jud., 7). In ultimii ani ai secolului II sau inceputul celui urmator acesta
scrie ca sarmatii, dacii si scitii - deci populatiile care au trait pe
teritoriul Romaniei - trebuie considerate printre popoarele care primisera
crestinismul la fel ca galii, britanii si alte natiuni ("Et Gallarum
diversae nationes et Brittanorum inaccesa Romanis loca, Christo vero subdita,
et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum et Scytharum et abditarum multarum
gentium et provinciarum et insularum multarum nobis ignotarum et quae enumerare
minus possumus").
Fata de aceasta informatie,
invatatii au manifestat rezerva, deoarece ei socotesc ca afirmatiile lui
Tertulian au un caracter apologetic si, drept urmare, cuprind exagerari. Un
argument in favoarea acelei rezerve l-ar constitui un pasaj din Comentariul la
Evanghelia lui Matei al lui Origen care, in primele decenii ale secolului III -
deci cam in aceeasi vreme cu Tertulian - enumera printre popoarele care nu
primisera cuvintul Evangheliei pe daci, sarmati si sciti, adica pe
aceleasi mentionate de Tertulian ca fiind deja crestine7.
Informatiile date de Tertulian si de Origen s-ar anula astfel una pe alta. Este
insa sigur ca si cele afirmate de Origen au un pronuntat caracter apologetic,
caci autorul alexandrin voia sa raspunda paganului Porphyrios, care negase
valoarea cuvintelor Mintuitorului din Evanghelia lui Matei 24, 14: "Si se
va vesti aceasta Evanghelie a Imparatiei peste tot pamintul, spre marturie
neamurilor, si atunci va fi sfirsitul". Dupa parerea lui Porphyrios, acest
termen de evanghelizare se implinise, ceea ce insemna ca va trebui sa vina si
sfirsitul lumii, dar acesta nu se produsese. Profetia Mintuitorului ar fi fost,
deci, mincinoasa, la care Origen a tinut sa raspunda.
Un alt moment in procesul de crestinare al
populatiei de pe teritoriul de azi al Romaniei il reprezinta mijlocul secolului
III. Atunci par sa fi venit crestini la nordul Dunarii, adusi ca prizonieri de
gotii care au atacat provinciile de la sudul Dunarii in jurul anilor 250-253.
Ne referim la incursiunile gotilor condusi de regele Cniva, in Moesia Inferior,
Thracia si Illyricum, cu care ocazie sunt pradate multe orase si sate si se iau
numerosi prizonieri, intre care si crestini. Cu ocazia acestor incursiuni are
loc marea lupta de la Abrittus (Razgrad in Bulgaria), soldata cu infringerea
armatei romane si moartea pe cimpul de lupta a imparatului Decius si a fiului
sau Herennius Etruscus. Unii invatati considera ca versurile 809-820 din Carmen
Apologeticum8 ale poetului Commodian se refera la acest
eveniment. Commodian spune ca gotii au luat multi prizonieri printre care si
crestini, iar acestia au desfasurat activitatea misionara printre barbari. Dupa
unele opinii, Commodian ar fi trait in a doua jumatate a secolului III, fiind
aftfel contemporan cu evenimentele relatate.
Rolul prizonierilor crestini
in convertirea gotilor si a populatiei in mijlocul careia acestia au salasluit,
este sublianiat cu si mai multa tarie de istoricul eclesiastic Filostorgius,
care a trait intre anii 368-425 si a scris o Istorie eclesiastica, pastrata,
din pacate, numai in excerptele din secolul IX ale patriarhului Fotie.
Filostorgius - care era arian - ne spune ca pe vremea imparatilor Valerian
(253-260) si a fiului sau Gallienus (253-268), gotii de la Dunare "au
trecut in teritoriul romanilor si au pustiit, prin incursiunile lor, o buna
parte a teritoriului Europei. Apoi, trecind in Asia, au navalit in Galia si
Capadocia, au luat multi prizonieri, printre altii si clerici, si s-au intors
acasa cu multa prada. Aceasti prizonieri si oameni cucernici, traind impreuna
cu barbarii, au convertit la adevarata credinta pe multi dintre ei si i-au
convins sa imbratiseze religia crestina in locul credintei pagane. Din numarul
acestor prizonieri au facut parte si stramosii lui Ulfila, capadocieni de neam,
nascuti in apropiere de orasul Parnassus, "intr-un sat numit
Sadagolthina"9.
Evenimentul s-ar fi petrecut
prin anul 257 (dupa altii 253 sau 264) si ar reprezenta astfel momentul cel mai
timpuri al patrunderii crestinismului la nordul Dunarii, asupra caruia exista o
stire literara precisa.
Din textele la care ne-am
referit mai sus, reiese ca prizonierii crestini au fost activi in lumea barbara
si ca el au jucat un rol important in raspindirea cuvintului Evangheliei; in al
doilea rind, ca Ulfila, care si-a desfasurat activitatea sa misionara in cursul
secolului IV in Gothia adica in regiunile controlate din punct de vedere
politic si militar de goti, dar locuite si de autohtoni - care cuprindeau la
data respectiva Moldova de sud si Muntenia de nord-est - isi are originea in
acesti prizonieri. Contributia prizonierilor romani la culturizarea barbarilor,
adica la procesul indelungat de acomodare a acestora la valorile materiale si
spirituale ale civilizatiei greco-romane, a fost mare, daca ne gindim ca
numarul captivilor era de mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de oameni. In
procesul romanizarii si al crestinarii, acestiaau avut un rol important.
Dar, pentru a admite
existenta timpurie a crestinilor in teritoriile de la nordul Dunarii nu este
necesar sa o conditionam de prezenta, aici a gotilor. Carpii, un trib din
familia geto-dacilor, au reprezentat, pentu o buna parte a secolului III, o
forta mai mare decit ce a gotilor, cum ne spune Petru Patricius11.
Singuri, sau in unire cu alte neamuri, ei au atacat provinciile impreriului (in
238, 242, 248, 295-297) si au luat multi prizonieri, intre care puteau fi si
crestini12.
Acestea ar fi principalele
surse literare care vorbesc de patrunderea crestinismului pe teritoriul
Romaniei in primele trei secole. Cum s-a vazut, nu toate ne prezinta
stiri care pot fi privite ca sigure. Totusi, macar unele dintre acestea contin
informatii demne de incredere. De astfel, teritoriul Romaniei nu putea ramine
la o parte de marele curent religios care s-a raspindit atit de repede in mai
toata lumea greaca si romana, inca din primele secole. Se stie ca in Scythia
Minor (Dobrogea) existau numeroase orase si sate cu populatie greaca si apoi
romana, care intretineau legaturi comerciale si culturale cu Orientul si Grecia
metropolitana. Restul teritoriului Romaniei, cunoscut sub numele de Dacia, avea
legaturi strinse cu lumea greco-romana inca din secolul I d.Hr., iar de la
inceputul secolului II devine provincie romana, cu toate caracteristicile
modului de viata roman. Militari, oameni de afaceri, negustori, tehnicieni din
Orientul grecesc sau din alte parti - unde crestinismul devenise mai bine
cunoscut - vin si se aseaza in Dobrogea si Dacia raspindind aceasta religie. Au
fost descoperite numeroase inscriptii, piese sculpturale de cult si alte
obiecte de uz casnic, care vorbesc despre legaturi economice, culturale si
spirituale intre Orientul crestin (Siria, Palestina, Egipt, Asia Mica) si
regiunile de la Dunarea de Jos, in secolele II-III. Toate acestea au mijlocit
patrunderea pe scara larga a religiilor orientale mistice (Sol Invictus,
Mithras, Cybele, Isis etc.), pe care la cunoastem in Dobrogea inca din secolul
I, iar in Dacia, dupa cucerirea romana. Este demn de subliniat numarul mare de
unitati militare din Siria cantonate in Dacia, precum si al negustorilor
orientali in orasele de pe litoralul Marii Negre. La Tomis (Constanta de azi)
avem mentionata, pentru sfirsitul secolului II, o "casa a armatorilor din
Alexandria" (Egipt)15. Logic este sa postulam existenta celor
dintii crestini pe teritoriul Romaniei in Dobrogea si anume in orasele de pe
litoral si numai dupa aceea in interiorul tarii, conform si traditiei
apostolice andreiane.
Prima
mentiune scrisa despre crestini in Dobrogea se refera la doi martiri orietali,
Epitect si Astion, morti in Halmyris pe la anul 290, deci in timpul domniei lui
Diocletian. Pe plan arheologic, doua obiecte pledeaza pentru prezenta
crestinilor in secolul III in Dobrogea: o gema (piatra de inel) de la
Dinogetia, cu caracter gnostic si care va fi apartinut unui militar din
garnizoana de acolo; o amfora de la Histria (inedita), pe care este reprezentat
cu vopsea rosie un peste (simbol crestin).
Pe teritoriul Daciei isi fac
aparitia, tot in aceasta vreme, gemele gnostice de tipul Abraxas, descoperite
recent in Orlea, jud. Dolj si Romula, jud. Olt, care vor fi apartinut tot unor
persoane venite din Orient. Lor li se adauga interesantele inscriptii gnostice
gravate pe doua placute de aur si descoperite recent in zona orasului Orsova
(Dierna). Dar un loc aparte il ocupa, intre primele marturii arheologice
crestine, gema descoperita la Potaissa (Turda) - Bunul Pastor purtind un miel,
pomul vietii, porumbelul si, in sfirsit, elemente legate de mitul lui Iona:
Iona cade din corabie si este inghitit de dragonul marin, si H.T.S..
Marturii
crestine mentionate mai sus pot fi date in secolul III, mai cu seama catre
mijlocul acestui secol si in a doua jumatate. Lor li se adauga unele obiecte
(opaite, inscriptii funerare) descoperite pe teritoriul fostei Dacii, care par
sa aiba inscrise pe ele semnul crucii22, or dupa cercetari mai noi,
crucea a aparut ca simbol crestin inainte de Constantin cel Mare. Se poate
spune, deci, ca in Dacia au existat crestini din secolul III (dupa istoricul
Vasile Parvan, inainte de anul 27024, dar prezenta acestor crestini
nu trebuie inteleasa decit ca niste nuclee destul de restrinse.
In
Scythia Minor, insa, situatia era cu totul alta, caci aici numarul crestinilor
era cu mult mai mare. Numerosi martiri (peste 120), care au patimit la Tomis,
Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis si in alte parti, cu ocazia presecutiilor lui
Diocletia, sunt o dovada graioare in aceste sens. Stim ca in anul 290, la Tomis
exista chiar un episcop, Evanghelicus, iar dupa el pare sa fi fost un altul
(Ephraem). Fara teama de a gresi, putem afirma deci ca in a doua jumatate a
secolului III, in Dobrogea existau destui crestini organizati in comunitati,
iar aceastea erau puse sub autoritatea unui episcop.
O
nouatate care se cere subliniata, ca rezultat important al recentelor
descoperiri epigrafice si arheologice, este faptul ca martirologiile in
general, si cele care privesc Dobrogea in special, trebuie privite cu mai multa
incredere. La Axiopolis, Novidunum (Niculitel) si Tomis s-au descoperit
inscriptii care pomenesc numele unor martiri, cunoscuti din martirologii. Toate
acestea ne arata ca datele martirologiilor sunt reale si ca acestea devind
importante surse de informare istorica.
Secolul
IV reprezinta o rascruce in istoria crestina a Dobrogei si a teritoriilor
nord-dunarene. Dupa Edictul de la Milan din 313, crestinii se pot manifesta
liber, iar progresele sunt peste tot evidente. In Dobrogea se consolideaza
episcopatul deja existent, prin extinderea activitatii sale misionare in cadrul
localnicilor, dar si printre barbari. Interesanta de relevat ni se pare
contributia pe care a adus-o crestinismul la asimilarea barbarilor in masa
autohtonilor. Doua inscriptii de la Tomis ne arata cum un got si un hun isi
pierd, prin crestinare, nationalitatea, li se schimba numele si sunt incadrati
in armata.
In ce priveste regiunile de la nordul Dunarii, gratie cercetarilor arheologice
si epigrafice desfasurate de-a lungul anilor, dar mai ales in ultimele decenii,
avem o alta viziune. In primul rind, se constata pe tot teritoriul Romaniei, continuitatea
populatiei autohtone, chiar daca in anumite zone - mai ales Transilvania si
zonele nordice ale tarii - intra sub dominatie barbara. In al doilea rind, s-a
stabilit ca largi zone din Banat, Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei, aflate
in imediata vecinatate a Imperiului bizantin, au ramas in secolele IV-VI sub
dependenta trupelor si administratiei imperiale. Alcatuind impreuna cu
provinciile din sudul Dunarii o comunitate romanica de civilizatie, de limba si
etnie, desemnata in mod curent ca romanitate carpato-dunareana, si avind
un rol strategic primordial pentru securitatea capitalei imperiului si a
Peninsulei Balcanice, imparatii bizantini au facut eforturi sa mentina
regiunile nord-dunarene sub control permanent. Ei au si reusit acest lucru pe o
perioada destul de indelungata in cursul secolelor IV-VI, cu exceptia timpului
cit au durat invaziile hunice. Imperiul si-a exercitat puterea dincolo de
Dunare, prin intermediul a numeroase capete de pod - cetati si castre - pe o
linie care porneste din Banat si ajunge aproape de gurile Dunarii.
Fortaretele
romane erau nu numai puncte de aparare a limesului dunarean, ci si baze ale
flotei, centre economice, politice si spirituale. In aceasta zona viata romana
a dainuit aproape in forme similare celei din provinciile sud-dunarene si de
aici patrundeau adinc in interiorul fostei Dacii negustorii, oamenii de afaceri
si mai ales misionarii crerstini. Toti acesti factori au mentinut si intarit
constiinta ca daco-romanii apartin imparatului prin excelenta si au
contribuit la raspindirea crestinismului, care a preluat treptat, prin ierarhia
sa, conducerea spirituala si politica a populatiei, acolo unde statul nu o mai
putea exercita sub formele sale obsnuite.
Un moment decisiv in desfasurarea
oprei misionare in stinga Dunarii trebuie considerat anul 332 cind gotii sunt
infrinati de Constantin cel Mare si se incheie tratatul de pace prin care
acestia devin aliati (foederatii) ai imperiului, impunindu-le, intre alte
conditii si libertate pentru crestini. Socrate, intr-un pasaj din Historia
ecclasiastica, pune clar inceputul operei misionare libere de stinga
Dunarii in acest an. Subliniem opera misionara libera, fiindca si
inainte de aceasta data - cum ne informeaza Commodian si Filostorgius -,
desfasurase aceasta activitate, dar in conditii mai grele, de catre prizonierii
luati de goti cu prilejul invaziilor lor in Europa, Galatia si Capadocia.
