În
ziua şi la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele
pregătesc tămâia şi ofeera preotului şi cântăreţului câte o lumânare aprinsă.După
slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuară), se
organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeaşi până la cimitir.
Convoiul
mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va
fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva şi vinul, pomul cu
darurile ce se împart săracilor (simbol al pomului vieţii şi al morţii din care
au mâncat Adam şi Eva, închipuind raiul în care se doreşte a ajunge sufletul
mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeşnice, cântăreţul şi
preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului şi ceilalţi
participanţi.
Pe drum
până la biserică şi apoi până la cimitir, se cântă "Sfinte
Dumnezeule" funebru de către cor sau credincioşi, sub conducerea cântăreţului.
Când
convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viaţa
şi activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în
dreptul sicriului ectenia pentru morţi. Numărul de opriri nu este unul
prestabilit.
-
Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă
pentru înmormântare este păgân şi exprimă menţinerea unei superstiţii care
denotă ignoranţă.
-
Când se scoate mortul din casă, cât şi pe tot parcursul drumului până la
cimitir, există pe alocuri obiceiul de a se aşeza în calea mortului aşa
numitele „punţi”. Ele conţin diferite obiecte: perne, pături, lenjerii de pat,
feţe de mese etc.. În rânduiala bisericească nu există nimic referitor la
aceste punţi şi nici la numărul lor. Lucrurile care se pun la aceste punţi se
pot da de pomană şi fără să treacă mortul peste ele. Ele chiar constituie
pericol de răsturnare a sicriului cu cel mort atunci când se aşează pe pragul
încăperii în care a stat mortul, mai ales dacă sunt de exemplu perne. Cei care
de-abia reuşesc să care sicriul riscă să se împiedice de aceste punţi puse pe
pragul casei şi să răstoarne sicriul. De aceea folosirea lor se poate evita.
-
Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiţia ortodoxă, care n-a
admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formaţii cântă
piese muzicale populare, romanţe, marşuri, care sunt în total dezacord cu
sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de
seriozitate a celor care le solicită şi puţinul respect ce-l poartă celor
decedaţi. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie
evitată cu desăvârşire angajarea unei fanfare la înmormântare.
- În
timpul slujbei din biserică se va păstra aceeaşi atmosferă de linişte şi de
reculegere.
-
Celor prezenţi li se împart lumânări aprinse (uneori însoţite de o batistă, o
pânză albă sau prosop, precum şi un covrig, un măr, un colăcel etc.), de
sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună
"Dumnezeu să-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvânt slav,
încetăţenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot "Dumnezeu să-l
ierte!"). Aceste formule înlocuiesc pe cea obişnuită de
"mulţumesc" ori franţuzismul "mersi" care nu se folosesc în
asemenea ocazii.
-
Unii credincioşi atenţionează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor,
adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea şi rudelor apropiate ale celui
decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea şi primirea lumânării
aprinse reprezintă credinţa comună în "Lumina - Hristos" care
călăuzeşte sufletul decedatului pe calea veşniciei. Cu atât mai mult, rudele
apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credinţă şi să
poarte în mâini simbolul "luminii celei neapuse".
- La
sfârşitul slujbei, membrii familiei şi ceilalţi credincioşi sărută icoana
aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiaţi ca rudenie, mâna ori faţa
mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta,
semnul iertării şi al împăcării prin care ne "luăm rămas bun de la cel ce
pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine şi linişte, întrucât ne aflăm în
locaşul bisericii şi nu trebuie perturbată atmosfera slujbei de înmormântare.
-
Obiceiul de a arunca bani atunci când se merge cu cortegiul mortuar pe stradă,
nu este de nici un folos pentru suflet. Cu acei bani se pot face altele,
folositoare pentru suflet.
-
Practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână şi trebuie
părăsită. Cu acest ban se credea că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea
peste Stix (un fluviu) a infernului. A ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă
o impietate şi perpetuarea unei superstiţii pe care orice creştin ortodox
autentic nu o poate susţine.
-
Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi
la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate
picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să
se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt,
se roagă astfel:
"Dezleagă,
Doamne, pe adormitul robul Tău (aici îi spune numele) de păcatul sufletesc şi
trupesc ", iar a doua rugăciune: "Şi-i iartă lui toate câte a
păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l şi de legătura pusă
în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mărire sau din altă pricină s-a
legat pe sine...”
Deci,
este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare,
ci pentru dezlegarea păcatelor.
- Coliva, vinul, colacul şi
capetele se vor aduce în biserică unde rămân pe parcursul slujbei
înmormântării. În colivă, colac si în capete se aprind lumânări, arzând tot
timpul slujbei.
- Coroanele şi pomul rămân la uşa
bisericii.
- Bărbaţii vor intra în locaşul
sfintei biserici cu capul descoperit.
- La căpătâiul celui decedat se
aşează unul sau două sfeşnice, în care cei prezenţi aprind lumânări.
- La organizarea convoiului
funebru se obişnuieşte ca, lângă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a
celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
-
Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioşi
desemnaţi din vreme aşează sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăţi de
pânză albă numite poduri. Ele reprezintă "vămile văzduhului ", peste
care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de
judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană şi bani celor
săraci, spre pomenirea celui răposat.
- Dacă vreunul din membrii
familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreşte să
ţină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătura cu preotul
slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
- Pentru economia de timp a celor
prezenţi (unele rude sunt venite de la mari depărtări) şi pentru faptul că un
cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este
indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel
mai scurt spre cimitir.
-
Există şi o altă înţelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la
casa decedatului la biserică şi de acolo la cimitir. Toţi ştiu că cel decedat
se duce "pe drumul fără de întoarcere ". Această expresie înseamnă în
fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă (există chiar o zicală populară
- "mortul de la groapă nu se mai întoarce"). Mulţi însă consideră că
expresia "drumul fără întoarcere" ar însemna că nu trebuie sub nici
un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de
complicaţii, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe
cei îndoliaţi la parcurgerea pe jos a unor distanţe mari de drum,
accentuându-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situaţii, cei care
se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în
prealabil, cu preotul.
- Mai dăinuie pe alocuri şi
superstiţia că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă
înmormântare ("pentru că e începutul săptămânii şi ar muri toţi din casă
"). Fireşte că o atare "credinţă" este falsă şi nu trebuie luată
în considerare, înmormântarea putând să se facă în orice zi a săptămânii.
