Familia
celui decedat cheamă la masă, după înmormântare, pe cei care au luat parte la
ceremonie, rude, cunoscuţi şi, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile
de înhumare.După
oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei
prezenţi sunt datori să mănânce cu cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel
decedat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se
mănâncă şi nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de ,,noroc!" sau
altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice ,,Dumnezeu să-l
ierte!" (sau s-o ierte!), iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte etc.
de pomană, nu se zice mulţumesc, ci ,,Dumnezeu să primească".Obiceiul
de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe
covoare dovedeşte nu numai că se ţine de obiceiuri păgâneşti, dar este lipsit
de buna cuviinţă, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la
biserică.Când
cineva pleacă beat de la pomană a păcătuit atât acela, dar şi cel care i-a dat
băutură peste măsură.Milostenia
cea mai primită este cea făcută celor lipsiţi, infirmilor, bolnavilor,
bătrânilor neajutoraţi, celor care nu pot munci, familiilor nevoiaşe cu mulţi
copii, celor abandonaţi în casele sau leagănele de copii.Când
decedatul face parte dintr-o familie fără posibilităţi materiale, este potrivit
ca rudele să apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii şi va
angaja comitetul parohial, obţinând cele necesare din donaţiile credincioşilor.
Astfel, familia nu se va simţi umilită, întrucât a apelat la marea familie a
parohiei, iar preotul şi credincioşii au posibilitatea de a împlini porunca
dragostei creştine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de
situaţii.
DE
REŢINUT:
- Cei
care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt
aşteptaţi de gazdă cu apă de spălat pe mâini. S-a încetăţenit obiceiul ca cei
ce se spală să nu se şteargă, pentru că "nu se şterge". Fireşte că
această practică este lipsită de sens. Ea, probabil, ţine de o anumită
strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de şters
atunci când cei poftiţi la masă sunt în număr mare.
-
Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate
mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeşte păstrarea
credinţei autentice, iar pe de altă parte, rugăciunea conjugată cu postul este
mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă şi
mâncare de dulce, pentru că "mortului nu-i plăcea mâncarea de post".
Aceasta este o viziune îngustă asupra relaţiei pe care noi, cei vii, o păstrăm
cu cei decedaţi, prin rugăciune şi prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru
că sufletul este imaterial, iar "împărăţia lui Dumnezeu - spune Hristos -
nu este mâncare şi băutură".
Deci,
se cuvine a păstra şi respecta cu sfinţenie rânduiala Bisericii, apelându-se
permanent la sfatul competent al preotului.
