Observaţii
sistematice, făcute în delfinării şi staţiuni experimentale, au arătat că
delfinii formează frecvent grupuri mai mult sau mai puţin numeroase.Dintre
acestea, cel mai constant pare a fi grupul format din femela adultă şi puiul de
un an, cu care înoată şi se joacă împreună. Grupul este atât de intim sudat,
încât dacă animalele sunt despărţite, încetează să se alimenteze şi dau semne
de ”suferinţă”. După aproximativ 4 luni, puiul devenit independent, intră în
relaţii cu alţi pui de aceeaşi vârstă şi cu alte femele.
De asemenea, este bine conturată gruparea
animalelor în situaţii neobişnuite: la apariţia unui obiect de dimensiuni mari
sau la auzul unui sunet puternic, delfinii se strâng în grup, scoţănd un şuerat
puternic, de alarmă.
Delfinii se găsesc într-o permanentă
mişcare. Numai ceva “nou”, neobişnuit, care ar putea însemna pericol, reduce
activitatea pe care o desfăşoară, practic, fără întrerupere. Îndeosebi pentru
animalele tinere jocul constituie o parte însemnată a acestei activităţi.Acest
comportament complex, ia la delfini forme diferite: sărituri, împingerea cu
botul a obiectelor de cauciuc sau de lemn care sunt aruncate în apă, urmărirea altor indivizi, o
asevărată hârjoană colectivă. Uneori, ţinând capul in jos bat ritmic cu coada,
la suprafaţa apei. Aceste mişcări particulare ale cozii sunt considerate ca
echivalente bătăii din picioare, pe care o efectuează cimpanzeii în cursul
dansurilor.
Delfinii pot fi învăţaţi: să “dea mâna”,
întinzând una din aripioarele pectorale; să sară printr-un cerc sau peste
bariere aşezate la înălţimi diferite, să arunce o minge sau un inel de cauciuc
ş.a.
În interiorul grupurilor de delfini se pot
surprinde-în situaţii critice-relaţii strânse de întrajutoare. Sunt foarte
frecvent cazurile în care un animal bolnav este ajutat să se ridice la
suprafaţă. Atrage atenţia, de asemenea, reacţia colectivă de apărare pe care o
provoacă preliminariile capturii unuia dintre membrii grupului, în vederea introducerii sale în bazin: animalele formează un grup compact, în centrul căruia
se găseşte individul aflat în pericol, precum şi puii tineri, sau se strâng în
cerc, ţinând capul în apă şi coada în afară şi întregul grup se roteşte în
direcţia acelor de ceasornic, lovind ritmic apa cu cozile. Raporturile strănse, existende între
indivizi, se evidenţiază şi în cazul izolării de grup a unuia dintre membri.
Animalul izolat refuză să mănânce şi îşi micşorează considerabil activitatea
motorie, înoată încet sau rămâne nemişcat.. M.V. Belkovici şi colaboratorii vorbesc, în acest caz, de o adevărată “poză
melancolică”. Dacă este adus din nou în grup, modificările de ordin
comportamental se atenuează treptat.
Delfinii emit diferite sunete.După
semnificaţia lor, ele pot fi împărţite în următoarele două categorii: semnale
de comunicare interindividuală şi semnale de orientare.
1.
Semnale cu rol în comunicare interindividuală. Cele
mai frecvent
sunt fluierăturile cu o
frecvenţă de 4- 20 KHz, care pot fi înregistrate în oceanării atunci când apare
ceva “nou”. În acest caz animalele se grupează în cărd, înoată repede pe lângă
pereţii bazinului şi emit fluierături puternice. Sunetele care au o frecvenţă
între 7-18 KHz exprimă stări de excitaţie intensă şi servesc ca semnal pentru
formarea şi menţinerea grupului.
În situaţii critice, zgomote asemănătoare
aplauzelor care însoţesc deschiderea şi închidera repetată a botului, sunt
interpretate ca semnale de avertizare.Animalele, care nu se mai pot ridica la
suprafaţa apei şi sunt deci ameninţate să se sufoace, emit un semnal S.O.S a
cărui configuraţie diferă în funcţie de specie.
2.
Semnale cu rol de orientare. Delfinii pot
repera cu uşurinţă direcţia
sunetului şi pot
localiza cu precizie sursa sonoră. Undele de înaltă frecvenţă, pe care le emit,
sunt reflectate de sol, de stânci şi de organismele înconjurătoare şi apoi sunt
captate. Graţie acestui sistem-sonor, delfinii pot să aprecieze forma
obiectului, care reflectă unda sonoră şi să-I determine distanţa.
