Iehova
a făcut să se numească, cu şapte sute de ani înainte, printr-unul din profeţii
Săi, locul unde trebuia să se nască copilul Isus. Astfel citim: "Şi tu
Betleeme, Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui
Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui
obârşie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veciniciei"
(Mica 5:2). Conducătorii religioşi iudei au recunoscut în Betleem, oraşul
prezis prin profet, căci ei au amintit acest lucru, sângerosului rege Irod.
(Vezi Matei 2:4-6). Profeţia sus zisă, s-a împlinit în mic, sau în parte, prin
Isus, de la naşterea Sa până la sfârşitul misiunii Sale. Ea trebuie deci să se
împlinească într-o măsură mult mai vastă şi completă. Această a doua împlinire,
a început când Cristos Isus a venit la mai marele Betleem, pentru a-Şi asuma
domnia asupra lumii, cu alte cuvinte, când Dumnezeu a aşezat pe Fiul Său iubit,
pe "Sion", "Muntele Său cel Sfânt" - simbolul guvernului
Teocratic - şi I-a zis: "Domneşte în mijlocul duşmanilor Tăi! Îţi voi da
neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!" Noi găsim
această promisiune anticipată în Psalmul 2, versetele 6 şi 8 şi în Psalmul 110,
versetul 2. David, care a fost păstor şi rege,
şi al cărui nume înseamnă "cel iubit", era o figură sau o icoană
profetică a lui Isus, Fiul iubit" al lui Dumnezeu, Iehova. Întocmai ca şi
David. Isus s-a născut în Betleem, "Betleem" înseamnă "casa
pâinii", "Efrata" ţinutul roditor. Or, Isus a spus că El era
pâinea vieţii, care s-a pogorât din cer. (Ioan 6:50 şi 51). Toţi oamenii care
doresc să primească viaţă, trebuie să se hrănească din această pâine. Regele
David a adus prosperitatea printre Izraeliţi. Nu numai că el avea dorinţa
adevărată de a hrăni poporul, ci era şi capabil, şi nu a lăsat nimic să-i
scape, Isus Cristos a declarat, că toată puterea I-a fost dată; şi, pentru că
este supus cu totul Tatălui Său. El duce la îndeplinire scopul Tatălui Său, de a
da prosperitate membrilor neamului omenesc, care I se supun. David a fost
speranţa "Israelului după carne" şi Isus a fost acela al Israelului
după spirit: prin casa Sa, El este speranţa oamenilor tuturor naţiunilor.
Betleem, Efrata era cunoscut prin
rodnicia sa: asupra lui s-au concentrat promisiunile divine. El era mic între
toate oraşele lui Iuda, dar important prin faptul, că din el trebuia să iasă
Domnitorul. Profetul Mica nu ne lasă să ignorăm cine este Domnitorul, căci el
explică că "obârşia sa se suie până în vremurile străvechi, până în zilele
veciniciei". Acela care a fost marele meşter al lui Iehova, la creearea
tuturor lucrurilor, care purta numele de "Logos", sau
"Cuvântul", şi se chemă după aceea "Isus", este acela care
trebuia să vină din Betleem-ul ceresc şi care a fost ilustrat prin David.
Naşterea lui Isus în Betleem, a împlinit profeţia într-o anumită măsură; totuşi
alte lucruri, amintite în profeţia lui Mica, pe lângă naşterea lui Isus, nu
s-au împlinit atunci, astfel că nu se spune sigur că profeţia s-ar fi împlinit
integral, la naşterea lui Isus. În timpul acela nu a avut loc invazia
Asirianului, după cum profetul a prezis aceasta dinainte. Mica a întrevăzut mai
departe, că războiul era purtat în Asiria politică şi că acea ţară fusese nimicită.
Nimic asemănător n-a survenit la naşterea lui Isus, ce ar putea însemna, că
acea parte a profeţiei, care se referă la elementele politice totalitare, -
preumbrite prin Asirian - a ajuns la epoca împlinirii totale. Mica zice în
capitolul 4, versetul 8: "Iar la tine turn al turmei, deal al fiicei
Sionului, la tine va veni, şi la tine va ajunge vechea stăpânirea, Împărăţia
fiicei Ierusalimului!"
Este uşor de a determina ce înseamnă
expresiile "turn al turmei" şi "deal (sau bastion, după
versiunea engl.) al fiicei Sionului". Bastionul, citadela invincibilă a
turmei lui Dumnezeu, este Isus Cristos. El este Şeful puternic al guvernului
Teocratic, al Sionului, căruia naţiunile Îi sunt date drept moştenire. Turnul
turmei este Leul din seminţia lui Iuda. Isus Cristos a luat în posesie toate
lucrurile şi a fost investit cu toată puterea, peste toate, când Dumnezeu L-a
ridicat pe tron şi L-a trimis în Sion, să-Şi exercite misiunea Sa de Domnitor,
să domnească în mijlocul duşmanilor Săi. S-a întâmplat atunci că membrii
"corpului lui Cristos", chemaţi la Împărăţia cerească şi pe care Mica
îi numeşte colectiv, "fii ai Sionului", au fost adunaţi în Templul
spiritual, pentru ca să poată participa la împărăţie împreună cu Isus Cristos,
şi să intre în moştenirea lor, devenind moştenitori împreună cu El.
"Rămăşiţei" acestei clase a Templului, i s-au încredinţat interesele
pământeşti ale împărăţiei şi ea şi-a depus zelul ei pentru a se achita de
obligaţie. (Romani 8:16 şi 17). În loc de "vechea stăpânire" (Mica
4:8), traducerea engleză zice "prima stăpânire". Lui Isus Cristos I-a
fost remis efectiv cea mai importantă şi, prin urmare, "cea dintâi"
dintre stăpâniri. Membrii "rămăşiţei", care rămân credincioşi până la
sfârşit, şi care vor învia adică vor fi transformaţi după chipul exact al
Domnului lor ceresc, vor avea parte, împreună cu El, la această glorioasă
stăpânire.
Când Isus era pe pământ, hrănea pe
ucenicii Săi cu cuvintele vieţii. Cu toate acestea ucenicii n-au înţeles,
înainte de ce Isus s-a urcat la cer, şi spiritul Sfânt să se fi pogorât peste
ei la Rusalii, ce fel de hrană primiseră ei din mâna Învăţătorului lor
milostiv. Între această realizare în mic şi împlinirea integrală a profeţiei
lui Mica, asupra Domnitorului din Betleem, s-a scurs o lungă perioadă de timp,
despre care se face aluzie în aceste cuvinte: "De aceea îi voi lăsa până
la vremea când va naşte ceea care are să nască". (Mica 5:3). Guvernul
Teocratic cu Cristos ca Domnitor, vine în existenţă în 1914. După aceea Sionul
a dat naştere fiilor săi, candidaţii la Împărăţie, pe care Dumnezeu îi
aprobase. Aceşti copii sau fii ai Sionului, au fost hrăniţi de către Domnul, şi
ei au apreciat mult binefacerile Sale. Mica continuă în aceşti termeni (5:4):
"El se va înfăţişa, şi va cârmui în puterea Domnului, şi cu măreţia
numelui Domnului Dumnezeului Său: vor locui liniştiţi, căci El va fi proslăvit
până la marginile pământului". Astfel s-a sculat El, nu pentru a se aşeza
la masă singur, ci pentru a hrăni pe ai Săi, după ce i-a aprobat şi judecat.
Această profeţie se referă, fără îndoială, la timpul când se împlineşte acest
cuvânt al lui Isus: "Ferice de robii aceia, pe care stăpânul îi va găsi
veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să
şadă la masă, şi se va apropia să le servească". (Luca 12:37).
Venit din Betleem-Efrata (din
"casa pâinii" şi din "ţinutul roditor"), Domnitorul se
încinge şi aşează la masă pe servii Săi credincioşi, ceea ce înseamnă că El
le-a procurat, în bunătatea Sa, ceea ce ei aveau trebuinţă şi care erau pregătite
pentru ei, bucurându-se de pace. Da, Isus Cristos, Păstorul bun, s-a sculat ca
Şef Domnitor sau Suveran al Sionului, şi El paşte oile Sale, care constituie
clasa "servului credincios". El îi hrăneşte cu pâinea spirituală,
care le este necesară. (Proverbe 30:8). Cu alte cuvinte: El le dă ceea ce
contribuie la edificare în credinţă şi credincioşie. Această parte a profeţiei
este realizată în chip minunat după 1922; după cum se dovedeşte prin
publicaţiile făcute în "Turnul de Veghere", cărţi, broşuri, tratate,
"Veştile Împărăţiei" (Aceasta din urmă, în englezeşte), etc. Aceasta
o pot mărturisi cu bucurie mulţi dintre cei credincioşi. De la acel timp mai
ales, Domnul Isus, Capul şi vecinicul Domnilor al Sionului, a hrănit din
abundenţă casa credinţei cu adevărurile prezente.
Despre cei credincioşi, care primesc
cu bucurie această hrană din mâna Marelui Învăţător, profetul zice (Mica 5:4):
"Vor locui liniştiţi". Ei sunt în realitate în siguranţă, la umbra
aripilor Celui Prea Înalt, fiind împreună cu Domnul în Templul Său, în
organizaţiunea Sa Teocratică. Iehova Dumnezeu este cetăţuia lor; ei privesc la
El şi El le trimite hrană şi putere prin Fiul Său prea iubit, Domnitorul ieşit
din Betleem. Acolo, la "umbra Celui Atotputernic" sunt ei ocrotiţi,
de tot ceea ce le-ar putea vătăma, şi dacă ei rămân integri, vor locui în
această condiţie de siguranţă; nici o nenorocire nu-i va ajunge, după cum se
exprimă Psalmistul în capitolul 91, versetele 1-10. Continuând a absorbi hrana
spirituală, pe care le-o prezintă Augustul Domnilor din Betleem, martorii unşi
de către Iehova şi însoţitorii lor loiali pământeşti, oamenii de bine, nu devin
nici nepăsători, nici slabi; ei sunt dimpotrivă tari "în Domnul şi în
puterea tăriei Lui". (Efeseni 6:10). Aceştia nu sunt oi capricioase, care
pasc peste tot câte puţin, căutând fără răgaz păşuni noi; nu. Ei ţin la hrana
pe care o au, pentru că ştiu că ea vine de la Isus Cristos. "Boul îşi
cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său". (Isaia
1:3). "Rămăşiţa" martorilor şi tovarăşii lor de serviciu, ştiu
perfect că ei sunt hrăniţi de pe masa lui Iehova, şi în felul judecat
convenabil de către Învăţătorul lor. Adevărul care îi hrăneşte nu este un
nutremânt omenesc; nici un om nu l-a dat. Însuşi Iehova pregăteşte hrana poporului
şi o serveşte prin mâna lui Cristos Isus, care guvernează "cu măreţia
numelui lui Iehova, Dumnezeul Său".
Mica 5:4 conţine mai departe, aceste
cuvinte deja citate: "Căci El va fi proslăvit până la marginile
pământului. "Domnitorul venit din Betleem, este mare în inima şi mintea
membrilor "rămăşiţei" şi a tovarăşilor lor. El s-a sculat cu puterea
şi autoritatea lui Iehova; El este aclamat de către cei credincioşi în Sion,
care Îl recunosc de mare Domnitor. Fondatorul puterii intronizate de către Cel
Prea Înalt. Gloria Sa se va răspândi în curând pe toată faţa pământului. Timpul
a sosit, când acest Domnitor trebuie să triumfe, spre lauda lui Iehova.
"El va fi pacea noastră! Când
va veni Asirianul în ţara noastră, şi va pătrunde în palatele noastre, vom
ridica împotriva lui şapte păstori şi opt căpetenii ale poporului. Ei vor
pustii ţara Asiriei cu sabia, şi ţara lui Nimrod cu sabia scoasă din teacă. Ne
va izbăvi astfel de Asirian, când va veni în ţara noastră, şi va pătrunde în
ţinutul nostru". (Mica 5:5, 6). Fără îndoială că "Asirianul",
este una dintre numirile organizaţiei lui Satan. În timp ce duşmanul atacă pe
martorii lui Dumnezeu şi pe tovarăşii lor, Marele Domnitor din Betleem este
pacea lor, căci El este "Prinţul Păcii", pe umerii căruia se odihneşte
Domnia. (Isaia 9:5 şi 6). El a venit în calitate de Executor al judecăţilor
divine, pentru stabilirea păcii, dar trebuie mai întâi să conducă războiul şi
să biruiască pe duşman. "Asirianul" - diavolul şi acoliţii săi - se
străduiesc să pătrundă în citadela poporului organizat al lui Dumnezeu, pentru
a extermina pe aceia care-i aparţin. El nu progresează, cu toate acestea,
împotriva acestor servi ai Celui Atotputernic, fără a întâmpina o rezistenţă
dârză. Întăriţi prin hrana spirituală, pe care le-o dă în mod constant
Domnitorul din Betleem, aceşti martori urmăresc progresul lor, continuă să
servească pe Iehova cu inima plină de credinţă şi de încredere.
GUVERNUL
IDEAL
De la începutul creaţiunii a fost
scopul lui Iehova Dumnezeu, ca să dea omului pe pământ un guvern ideal, scop pe
care l-a îndeplinit în decursul veacurilor. Biblia adevereşte, de comun acord
cu celelalte probe furnizate de către evenimentele mondiale, că această
împlinire progresivă, este foarte înaintată. - Fericiţi sunt cei care recunosc
acest fapt, care îl apreciază la valoarea sa justă, şi al căror spirit se
armonizează întru totul cu spiritul acestui aranjament divin!.
Se numeşte ideal ceea ce este
perfect, absolut excepţional şi, prin urmare, foarte de dorit. Guvernul ideal
ar fi, aşadar, un guvern perfect în toate privinţele. Or, din cauza
numeroaselor experienţe, pe care le-a făcut în acest domeniu, omul raţionează
în general astfel: Un guvern ideal nu poate exista decât în imaginaţia noastră;
acesta este un lucru imposibil care, în consecinţă, este inutil de a-l aştepta.
- Dar la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Deasemenea este mai mult decât sigur
că, la timpul prevăzut de El, un astfel de guvern va funcţiona printre oameni.
Creştinul care crede cu tărie în exactitudinea acestei concepţii, şi care are
drept sprijin al acestei credinţe, o iubire plină de râvnă pentru Iehova,
devine o putere în mâna Sa atotputernică. Exercitând, sub conducerea Domnului
Isus Cristos, această putere pe care Dumnezeu i-o acordă, creştinul se foloseşte
astfel de privilegiile sale.
Acest guvern ideal şi atitudinea
noastră faţă de el, iată marea chestiune, chestiunea vitală, chestiunea de
discuţie, care va fi tranşată în curând. Această chestiune de discuţie, este
efectiv ceea ce interesează mai mult de a fi cunoscut, ceea ce mintea omenească
trebuie să distingă limpede, şi care se rezumă în aceste cuvinte: Stăpânirea
lui Satan împotriva guvernului lui Dumnezeu. Rămânea-va Satan pe mai departe
"dumnezeul acestei lumi", sau a sosit timpul instaurării guvernului
ideal de către Iehova, Dumnezeul cerurilor? Aceasta este chestiunea supremă.
Fiecare creatură care este devotată lui Dumnezeu, sau este cu bună voinţă faţă
de El, să fie cu totul lămurită în privinţa aceasta! În această luptă nu există
poziţie de mijloc, şi nici un compromis. Fiecare trebuie să ia poziţie cu curaj
de partea lui Iehova şi pentru guvernul Său sub sceptrul lui Cristos, sau,
astfel, să se aştepte să piardă totul. Aceasta este o campanie de luptă, în
care nici un creştin adevărat nu poate juca un rol pasiv. Toţi au datoria de a
lua parte activă, după posibilităţi. Ei trebuie să fie sau reci sau calzi cu o
stare căldicică neputându-se face nimic. (vezi Apocalips - 3:16). Cu cât mai
repede creatura îşi întipăreşte în minte acest adevăr, cu atât mai bine va fi
pentru ea.
A avea râvnă, înseamnă a fi plin de
ardoare, înseamnă a arde de entuziasm pentru o cauză, a-i fi complet devotat.
Râvna particulară casei Domnului, despre care se vorbeşte în Psalmul 69:10,
apoi în Ioan 2:17 şi Roman 15:3, este cu dreptate devotamentul arzător, plin de
râvnă cauzei guvernului ideal, trebuinţa irezistibilă de a te socoti printre
apărătorii săi curajoşi. Timpul a sosit, când râvna pentru Împărăţia lui
Dumnezeu, Teocraţia, este cerută tuturor partizanilor Săi, şi aceea înseamnă că
fiecare dintre ei, trebuie să participe la această campanie spirituală,
folosind cu entuziasm toate ocaziile favorabile.
Tu întrebi: Ce pot eu să fac? - Isus
îţi răspunde în Matei 24:14, unde zice, în esenţă: Duceţi oamenilor tuturor naţiunilor,
vestea bună a Împărăţiei, drept mărturie înainte de a veni sfârşitul. Vestiţi
aceasta acum, prin cuvântul rostit punând preţ pe ocaziile ce vi se prezintă!
Vestiţi-o cu ajutorul scrierilor care conţin acest mesaj preţios al Teocraţiei!
- Mulţumită ajutorului Domnului, poporul Său posedă imprimerii şi tipografii,
unde se pregăteşte literatura în diverse limbi. Astfel, tuturor celor care sunt
consacraţi, Domnul le dă ocazii să servească pe Iehova, Suveranul Şef al
Teocraţiei, susţinând lupta de partea Sa. El s-a îngrijit ca unii să poată
intra, în calitate de pionieri, în serviciul permanent de vestire a Împărăţiei,
şi ca alţii, membri grupelor organizate ale Martorilor lui Iehova, să se
devoteze acestei lucrări de vestire, atât de des cât e posibil. În acest fel,
fiecare are partea sa de lucru în luptă. Nimeni dintre cei ce sunt în realitate
devotaţi Domnului, nu are deci motiv plauzibil de a tăcea, mai ales astăzi;
nici o scuză nu ar fi valabilă. Amintiţi-vă de miile de oameni care au plecat
cu Ghedeon la război, dar care aduşi la marginea apei, "s-au îndoit pe
genunchii lor pentru a bea", scufundându-şi faţa în apă, au fost respinşi.
Să nu fiţi ca ei. Străduiţi-vă de preferinţă să vă asemănaţi celorlalţi 300,
care au luat apa în mâinile lor şi au sorbit-o cum face câinele; cu alte
cuvinte cercetaţi cu grijă ocaziile de a-l preamări pe Rege.
Noi suntem, prin urmare, angajaţi,
prin serviciul nostru pentru Iehova, într-o campanie de proclamaţie: aceea a
Împărăţiei Sale, a guvernului Său Ideal. Noi nu ne îndoim de loc de izbânda Sa.
Noi ştim cine va învinge. Noi ştim că voinţa Celui Atotputernic este de a
stabili acest guvern care va aduce oamenilor ceea ce ei doresc, ceea ce ei au
aşteptat în decursul numeroaselor veacuri şi pentru care ei de asemenea s-au
rugat. Este inima ta plină de iubire desăvârşită? Ai tu spiritul Domnului? Dacă
astfel este cazul, vei avea, pentru cauza Sa justă, o râvnă arzătoare care te
va împinge să ieşi şi să-ţi faci partea ta mică, nu pentru că Domnul ar avea
trebuinţă de careva din noi, ci pentru că noi avem trebuinţă de El, ca să-I
mărturisim că-L iubim şi că-I suntem devotaţi. Gândiţi-vă că iubirea este
expresia dezinteresării absolute! Amintiţi-vă că Christos, Regele guvernului
Teocraţiei ne-a dat exemplul unui "Martor credincios şi adevărat" al
lui Iehova, şi că noi trebuie să păşim pe urmele Sale. Felul cum putem să
arătăm acum neegoismul, este să vestim plini de bucurie Împărăţia, care va
aduce omenirii binecuvântări statornice. Dacă dorim a avea intrare în această
Împărăţie, şi să ne bucurăm de binefacerile sale, trebuie să manifestăm această
râvnă.
Cum poate cineva să stea mut şi
inactiv, când zice că este în "adevărul prezent" şi are noţiune
exactă asupra situaţiei? Nu vă lăsaţi înşelaţi de nimeni! Dacă tu crezi că eşti
din numărul celor aleşi ai lui Dumnezeu, nu te lăsa convins de către cineva că
poţi beneficia de favoarea divină, chiar dacă ai rămâne inactiv. Domnul a
promis că în ceea ce priveşte învăţătura Sa, "cei aleşi" nu vor fi
amăgiţi. (Psalm 125:3, Isaia 52:8; Matei 24:24 şi 25). Marele adversar al lui
Dumnezeu şi al omului, încearcă în chip evident, să seducă pe cei consacraţi
Celui Prea Înalt, şi una din metodele sale consistă în mod precis de a îndemna
la tăcere, adică la inactivitate.
În decursul timpului, au fost
născute guverne, apoi s-au prăbuşit. Aceea pentru care se luptă Martorii lui
Iehova este Domnia Teocratică, ideală, care este sigură şi va dura totdeauna.
Serviciul lor reclamă sacrificii personale în domeniul comodităţii vieţii şi a
binelui. El îi costă mult, dar are o valoare mult mai mare decât costul însuşi.
Odată ce am început să servim Domnului noi nu putem să ne abţinem de la
aceasta, dacă dorim să-i plăcem. Să nu ne imaginăm nici o clipă, că ceea ce am
făcut în trecut, ne-ar asigura Împărăţia şi binecuvântările ei! În sfârşit
victoria noastră va fi completă, dar numai atunci dacă nu vom cădea de
oboseală. (Galateni 6:9). Acela care părăseşte lupta, pierde dintr-o dată toate
speranţele sale. Isus a exprimat aceasta clar prin aceste cuvinte:
"Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru
împărăţia lui Dumnezeu".
Un guvern ideal pentru omenire este
acela ai cărui Regenţi sunt investiţi cu o putere nelimitată pe care să o
exercite întotdeauna pentru binele tuturor, imparţial, astfel ca drepturile şi
privilegiile fiecăruia să fie garantate în deplina lor măsură. Aceasta înseamnă
o domnie eternă a păcii, o Împărăţie sub care poporul trăieşte mulţumit, având
totul din abundenţă şi bucurându-se de viaţă în libertate şi într-o fericire
desăvârşită. Tocmai din acest motiv, un guvern ideal, pare pentru om un lucru
imposibil. Împărăţia lui Dumnezeu şi a Christosului Său, va aduce totuşi
omenirii toate aceste binefaceri şi încă şi mai mult. Pentru ca aceea care sunt
devotaţi fără rezervă Teocraţiei şi Regelui Său Christos să fie mângâiaţi,
încurajaţi şi plini de încredere, Iehova a consemnat în cuvântul Său, numeroase
mărturii despre binecuvântările pe care guvernul Său le va răspândi pe pământ,
pentru membrii ascultători ai neamului omenesc.
În consecinţă, noi ştim cu
certitudine cele ce urmează: Iehova Dumnezeu va fi Rege peste tot pământul
(Zaharia 14:9), domnia odihnindu-se pe umărul lui Christos Isus (Isaia 9:5 şi
6); El va domni de la o mare la alta, până la marginile pământului (Psalm
72:8). Toată puterea a fost dată Regelui uns al lui Dumnezeu (Matei 28:18).
Legea va ieşi din Sion, organizaţia principală, cerească, nevăzută, a lui
Iehova, Teocraţia (Isaia 2:3). Regele va guverna după dreptate, altfel zis, cu
nepărtinire (Isaia 32:1); toţi oameni de bine vor fi adunaţi sub domnia Sa (Geneza
49:10); nu vor mai fi războaie, oamenii vor trăi în pace; pacea şi Împărăţia
vor fi fără sfârşit (Isaia 2:4; 9:5 şi 6). Fiecare va mânca după pofta inimii
lui (Isaia 25:6). Pământul îşi va da roadele sale şi oamenii vor primi toate
din belşug (Isaia 30:23; Psalm 67:7); nu vor fi mai mult în mijlocul lor
organizaţii vătămătoare şi nu vor mai fi asupriţi, pentru că Domnul îi va
zdrobi pe asupritori (Psalm 72:4). Fiecare va avea căminul său propriu şi va
şedea sub via sa şi sub smochinul său şi nimeni nu-i va mai tulbura (Mica
4:1-4). Carnea lor va fi mai fragedă ca a unui copil (Iov 33:25). Nimeni nu va
fi bolnav, boala neexistând mai mult (Isaia 33:24). Toţi aceia a căror loialitate
faţă de Rege va fi evidentă, vor fi complet reînnoiţi, pentru că Domnul Isus
şi-a dat viaţa Sa pentru ca ei să poată trăi (Ioan 3:15: 10:10). Cei ce vor
păzi cuvântul Său, nu vor muri niciodată (Ioan 3:51, Apocalips 21:4). Pământul
care a fost creat pentru fericirea omului, va deveni un paradis ca Edenul;
deşertul va înflori (Isaia 35:1). Fiecare va cunoaşte pe Iehova şi pe Regele
Său uns, Justificatorul Său, Christos, şi toţi, întru-n acord, vor cânta în
onoarea Lor, glorificându-I pentru totdeauna (Isaia 11:9, Psalm 150:6).
Împărăţia lui Dumnezeu va stabili pe
pământ condiţii perfecte. Acesta va fi guvernul ideal, Teocraţia. Creştinul nu
are nici cea mai mică îndoială despre acest lucru; el ştie că această Împărăţie
începe să-şi exercite funcţiile sale. Aceasta nu este o "fabulă iscusit
concepută"; noi nu urmăm o închipuire deşartă, dar noi ne încredem în
cuvântul divin, sigur, pe care l-au transmis profeţii sfinţi (2 Petru 1:16-21).
Numeroase profeţii deja s-au împlinit; altele sunt în curs de împlinire. Noi
ştim că Dumnezeu acordă oamenilor de bine în mod egal, favoarea de a vedea
aurora zilei prezise şi că porţile lunii noi se deschid larg.
Iehova, Dumnezeul nostru, face
înainte de căderea completă a lumii lui Satan, o lucrare promptă şi integrală
aceea a vestirii Împărăţiei (Isaia 28:22, Romani 9:28). Nu rămâne decât foarte
puţin timp şi privilegiile noastre sunt atâtea, încât cuvintele sunt inapte
spre a le descrie, chestiunea în litigiu este clar definită; campania este în
toi, şi lupta se va desfăşura în intensitate, până la sfârşit. Guvernul
Teocratic s-a născut. Misiunea, pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o este de a
anunţa lumii vestea bună. Fericit este acela care îşi face datoria cu
credincioşie! Martori ai lui Iehova, înainte cu curaj şi zel! Mergeţi înainte
spre victorie şi bucurie infinită.
VIAŢĂ
ŞI SĂNĂTATE PERFECTĂ
Cuvântul „viaţă“ înseamnă existenţă
şi dreptul la existenţă, împreună cu toate binecuvântările legate de ea.
Majoritatea neamului omenesc este bolnavă corporal şi spiritual. Adesea
afecţiunile corporale impresionează spiritul însuşi. Nimeni, în fine, nu scapă
de boală, nimeni nu se bucură de o sănătate perfectă, de o completă înveselire
a vieţii. Oamenii de ştiinţă şi-au desfăşurat cele mai bune eforturi ale lor,
spre a descoperi secretul sănătăţii. Şi, cu toate acestea, cei mai viguroşi
dintre oameni sfârşesc prin a cădea bolnavi şi mor. Dacă ar exista un mijloc
infailibil de a câştiga o sănătate perfectă şi viaţa, în plinătatea ei, nimic
nu ar fi mai important decât de a căuta să cunoaştem acest mijloc.
Noi citim în versetul 9 al Psalmului
36: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina“. Dumnezeu,
Iehova, Creatorul, este Dătătorul vieţii veşnice, şi cuvântul Său, Biblia, îl
învaţă pe om cum o poate obţine. Aceasta este necesar spre lămurirea cauzelor
reale ale boli şi a morţii - care se opun sănătăţii şi vieţii - pentru a putea
determina care este unicul remediu. Aceste cauze sunt expuse de o manieră
uimitoare, în însăşi cartea Celui Prea Înalt, a Dătătorului vieţii, în Biblie.
Primul om, Adam, creat de către
Dumnezeu, s-a bucurat de o sănătate perfectă. El fusese dotat cu dreptul la
viaţă, cu alte cuvinte, viaţa veşnică îi era asigurată, cu singura condiţie ca
el să se supună cu totul legii Creatorului său. Sfânta Scriptură declară că
toate lucrările lui Dumnezeu sunt perfecte. Această afirmaţie dovedeşte
perfecţiunea acestei prime creaturi umane, a cărei sănătate era la adăpost de
orice lovitură. (Vezi Deuteronomul 32:4). Dar Dumnezeu l-a supus pe om la
încercare pentru a-i da ocazie să-şi dovedească credincioşia şi devotamentul
faţă de El. Adam a cugetat fără îndoială că faptul de a mânca din fructul
oprit, nu avea în sine decât mică importanţă. Latura gravă a actului era,
totuşi, neascultarea faţă de legea Creatorului şi Binefăcătorului său. Iehova
declarase că orice violare a poruncilor Sale, din partea omului perfect, va
avea drept consecinţă moartea. Adam a călcat cu voinţă legea divină; de aceea
nu putea merita altceva decât pedeapsa anunţată de Cel Prea Înalt, care este
totdeauna credincios cuvântului Său. Sentinţa divină, pronunţată împotriva
primului om, se găseşte în Genesa, capitolul trei, şi nu cuprinde nici cea mai
mică aluzie la un chin veşnic.
Dumnezeu dăduse omului perfect drept
hrană „orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi
orice pom care are în el rod cu sămânţă“. (Geneza 1:29). Toate aceste fructe
fiind perfecte, calitatea lor era, cu siguranţă, de a întreţine viaţa,
îndepărtând boala. Când Adam a păcătuit, pământul a fost blestemat (Geneza
3:17-19), şi consumarea fructelor a provocat cu vremea indispoziţie până boala
care, după un anumit număr de ani, aduse la urmă moartea. Dumnezeu îl formase
pe om din ţărâna pământului. Adam, mort, a redevenit pulbere şi a fost complet
exclus din existenţă. Aceasta este ceea ce explică Biblia cum boala şi moartea
şi-au făcut apariţia lor pe pământ şi au luat locul sănătăţii şi al vieţii.
După legea eredităţii, copiii sunt
loviţi de infirmităţile şi bolile tatălui. Urmează că omul, împotriva căruia
sentinţa de moarte fusese pronunţată şi care afară din Eden, suferea deja
efectele, nu putea da naştere la copii perfecţi. Aceştia din urmă au moştenit
imperfecţiunile tatălui lor. Fiecare om imperfect este un păcătos în ochii lui
Dumnezeu. În epistola către Romani 5:12, regula divină este anunţată în aceşti
termeni: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi
prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor
oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit“. Păcatul este arătat clar ca fiind
cauza principală a bolii şi a morţii, consecinţa funestă a violării legii
divine de către primul om.
Sunt
mai bine de o mie nouă sute de ani când a venit pe pământ Păstorul cel Bun,
Isus Cristos, pentru ca oamenii ascultători să poată obţine viaţă, cum declară
Ioan 10:10. Însuşi Isus a zis: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască
pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis
Tu“. (Ioan 17:3). Prin moartea Sa de sacrificiu şi prin învierea Sa, Isus
Cristos a câştigat dreptul de a ocroti viaţa oamenilor care cred în El. Viaţa
este cea mai mare dintre binefaceri, pe care fiecare creatură supusă le va
primi, sub guvernul Teocratic al lui Iehova, din partea Regelui, Cristos.
Diavolul încearcă, fără încetare, să
o ia înaintea lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale. El a dat oamenilor mijloace de
vindecare false, cu intenţia vădită de a-i înşela. În conformitate cu prima sa
minciună în Eden (Geneza 3:4), el a sugerat oamenilor religioşi cugetul ca să
înveţe că moartea nu există în realitate. Ulterior, el a instituit un sistem de
religie căreia făcu să i se atribuie numele lui Cristos, natural, pe nedrept,
pentru a-i putea înşela mai bine pe oameni. Această instituţie a fost considerată
de mulţi ca fiind „ştiinţifică“ şi ea predică că nu este moarte, că o stare rea
a sănătăţii, suferinţa sau boala, nu sunt decât imaginaţii, că e suficient de a
avea credinţă în această aşa zisă ştiinţă, pentru a descoperi izvorul sănătăţii
şi a câştiga şi alte foloase. Un astfel de mijloc, ca de altfel toate metodele
de „tămăduire prin credinţă“, este în contradicţie flagrantă cu cuvântul şi
scopul lui Dumnezeu, după care tămăduirea oamenilor ascultători se va întâmpla
sub domnia lui Cristos, cu concursul guvernului Său Teocratic. Atât pe cât îi
este posibil, Satan îşi exercită puterea sa spre a vindeca bolnavi. El face
aceasta cu singurul scop de a îndepărta de Dumnezeu şi de a îndemna spre
demonism un număr atât de mare de creaturi, cât îi e posibil. Un lucru este
cert, pe care oamenii sinceri îl vor admite cu uşurinţă, că nici unul dintre
aceia care pretind a fi redobândit sănătatea prin aşa zise „metode de vindecare
prin credinţă“ nu a rămas sănătos corporal pentru totdeauna. Toţi au sfârşit prin
a muri şi vindecătorii înşişi n-au scăpat de boală, nici de moarte. Remediul
prevăzut de către Iehova, este singurul perfect şi prin urmare, infailibil.
Împărăţia Sa este aceia în care, sub administraţia lui Isus Cristos, repetăm,
oamenii ascultători vor renaşte la adevărata sănătate, o sănătate permanentă.
Când Isus a fost pe pământ, inima Sa
iubitoare se mişca de compătimire, la vederea infirmilor şi a bolnavilor, care
veneau la El, şi El îi vindeca. (Matei 9:35 şi 36). El a conferit ucenicilor
Săi, chiar darul vindecării. (Matei 10:1-8; Luca 10:1-9). Acest dar, care de la
Rusalii, a fost transmis prin apostoli altor ucenici credincioşi, trebuia să
înceteze prin hotărârea divină, la moartea acelora cărora le acordase acest
dar, cum indică 1 Corinteni 13:1, 2 şi 8.
Domnul Isus s-a născut sub legea
dată de către Iehova lui Moise. După propriile sale cuvinte El venise pentru a
împlini această lege. Aceasta este ceea ce El a şi făcut. (Matei 5:17, Galateni
4:4). După cum explică apostolul inspirat în Evrei 10:1 şi Coloseni 2:17,
lucrurile legii erau umbra „bunurilor viitoare“. Astfel deci vindecările
efectuate de către Isus,vederea istovită a orbilor, auzul surzilor, puterea
slăbănogilor, chiar viaţa morţilor, erau o icoană a operei extraordinare, pe
care o va îndeplini în decursul Domniei Sale de o mie de ani.
Sub această domnie Teocratică,
neamul omenesc va fi instruit despre ceea ce e în legătură cu viaţa: hrană,
mişcare, somn; oamenii vor învăţa mai mult să cugete şi să satisfacă dreptatea.
Domnul va vaea grijă de ei, ceea ce este prezis în Ieremia 33:6, unde citim
aceste cuvinte: „Iată, îi voi da vindecare şi sănătate, îi voi vindeca, şi le
voi deschide un izvor bogat în pace şi credincioşie (fericire şi siguranţă
nemăsurată, după traducerea franceză Synodale). Şi în Isaia, capitolul 33,
versetul 24: Nici un locuitor nu zice: Sunt bolnav!“
Sfânta Scriptură anunţă că în
acelaşi timp pământul îşi va da rodul său spre binele oamenilor. Prin sângele
Său, Isus Cristos a răscumpărat, în favoarea acelora care cred în El, dreptul
la viaţă pe care Adam îl pierduse, şi prin el şi urmaşii săi. Nu este vorba mai
mult pentru moment, decât de aplicarea binefacerilor acestei răscumpărări, şi a
arăta oamenilor calea vieţii. După cum Edenul a produs o hrană perfectă, tot aşa
pământul, administrat de către Domnul, va da roade proprii întreţinerii vieţii.
Conformându-se directivelor divine binevoitoare, ascultând întru totul de
Cristos, Regele, oamenii vor găsi cu siguranţă sănătatea perfectă, viaţa. Numai
împărăţia lui Dumnezeu este aceea care poate să aducă această foarte fericită
stare de lucruri.
ÎNTREBĂRI
ŞI RĂSPUNSURI
Pentru ce numele lui Dumnezeu,
„Iehova“, nu apare în Noul Testament?
Răspuns:
Este o eroare să cugeti că acest nume nu a fost cunoscut scriitorilor Noului
Testament, sau că el nu ar fi aparţinut decât Iudeilor, şi nu creştinilor, de
a-l chema pe Dumnezeu „Iehova“.
Cu toate că acest nume apare de mai
bine de şase mii de ori în Vechiul Testament şi că el ar trebui să se găsească
deopotrivă, în multe din pasajele tuturor traducerilor Noului Testament, partea
cea mai mare a traducerilor noastre româneşti, nu fac menţiune în nici un text
al Bibliei. Anumiţi traducători l-au tradus numai în câteva părţi din Vechiul
Testament, alţii câteodată şi în Noul Testament. Traducerea germană Elberfeld,
din contră, îl reproduc fidel, peste tot unde El există, în textul original al
Vechiului Testament.
În Noul Testament, şi anume în Matei
1:20, unde se vorbeşte despre îngerul „Domnului“, „Iehova“ este anunţat pentru
prima oară. Cu privire la aceasta, o notă marginală a traducerii franceze a lui
Darby, explică: „Domn“, fără articol, înseamnă aici,, şi în multe alte locuri,
numele Iehova“. (Articolul este totuşi introdus, pentru o mai bună citire, dar
cu caractere mai mici). Chiar în această traducere citim acest comentariu, sub
titlul de „Domn“ în Romani 9:29: „Domnul Savaot, cu alte cuvinte: Iehova al
Oştirilor“ şi în Iacob 5:4: „Domnului Savaot, adică Celui Etern (Iehova), al
Oştirilor. Chiar dacă în aceste două texte versiunile Segond, Ostervald,
Synodale, etc. nu au decât „Domnul Oştirilor“, acea de Lausanne zice: „Domnul
Savaot“, totuşi „Iehova al Oştirilor“, după Darby, este corect.
Isus este de asemenea, în mod
frecvent, numit Domn. Cu toate acestea, faptul că Isus însuşi învăţa pe
ucenicii Săi să se roage în aceşti termeni: „Tatăl nostru, care Eşti în cer!
Sfinţească-se numele Tău...“ arată potrivit că exceptând denumirile de „Domnul“
„Dumnezeu“ sau „Tată“, un nume cu totul particular, trebuie să aibă o
însemnătate importantă şi trebuie să fie luat în consideraţie în mod just, de
către ucenicii Săi creştini. Acest nume nu era cunoscut numai de Isus şi de
apostolii Săi, ci de întreg poporul lui Israel, din timpurile lui Moise.
Dumnezeu, Cel atotputernic, într-adevăr, se făcuse cunoscut lui Moise ca Iehova
şi exprimase voinţa Sa de a vedea acest nume atribuindu-I-se numai Lui în
veşnicie, cum indică Exodul 3:13-15 şi alte texte. (Traducerea din Lausanne;
este exemplu: „Iehova (Cel Etern) Dumnezeul părinţilor voştri...“ Traducerea
lui Abbe Crampon: „Eu sunt Jahwe; acesta este numele Meu“, în Isaia 42:8). Şi
prin profetul Ezechiel, Dumnezeu a făcut să se repete mai mult de şaizeci de
ori că la timpul hotărât oamenii vor şti că El este „Iehova“.
Astfel este cert că traducătorii
Sfintei Scripturi foarte adesea au neglijat să ţină socoteală de această
descoperire a Celui Atotputernic, după care „Iehova“ va fi numele Său pentru
veşnicie. Ceea ce este incert, ceea ce până în zilele noastre a rămas de
nedovedit, este că acest nume nu a fost consemnat în Noul Testament. Textul
original al acestei a doua parte a Bibliei, nu a fost găsit. Numai copiile au
fost păstrate, după cât se pare; acestea sunt cele mai vechi, acelea din veacul
al patrulea după Isus Cristos.
Învăţaţii nu sunt de acord asupra
felului de a pronunţa numele lui Iehova (unii nu admit decât „Jahwe“ Iahveh,
etc). Aceea nu are mare importanţă. Important este că Isus a descoperit numele
lui Iehova ucenicilor Săi (Ioan 17:6). Aceasta înseamnă că El le-a descoperit
scopul lui Iehova.
Nu este posibil de a atribui
însemnătatea întreagă şi profundă cuvântului „Iehova“ printr-un singur alt
cuvânt. El include, între altele, o noţiune de stabilitate sau de statornicie,
de veracitate, de fidelitate, de independenţă absolută, de completă libertate
în guvernare.
Acela care cunoaşte acest nume mare
cu alte cuvinte, care ştie că nelegiuirea va fi abolită pentru totdeauna în
bătălia Armaghedonului, şi că numai cei drepţi îşi vor păstra viaţa şi vor
intra în Împărăţia veşnică, acela constată pentru el însuşi, adevărul acestui
cuvânt divin: „Numele lui Iehova (versiunea lui Crampon: lui Jahweh) este un
turn puternic; cel drept se refugiază în el şi găseşte adăpost“. (Proverbe
18:10).
Sufletul
- Viaţa
Întrebare:
Marcu 8:30: „Ce foloseşte unui om să câştige toată lumea dacă îşi pierde
sufletul? (sau viaţa sa; nota diferitelor traduceri)? şi Fapte 20:10: „Nu vă
tulburaţi, căci sufletul lui este în el“ deşteaptă cugetul că omul are un
suflet. Din contră se citeşte în Geneza 2:7... şi omul a devenit astfel un
suflet viu“. Vezi versiunile Ostervald, Martin, Synodale şi altele). Care este
realitatea, suntem sau avem noi un suflet?
Răspuns:
Confuzia provine, simplu, dintr-o traducere defectuoasă a textului original. În
acelaşi caz unde, în greceşte, acesta este totdeauna cuvântul „psyche“ care, se
pare, că se găseşte în traducerile româneşti când „suflet“ când „viaţă“. Dacă
este just a traduce: „Fiul Omului a venit... pentru a-Şi da viaţa (psyche) ca
răscumpărare pentru mulţi“, este just de asemenea a zice: „Nu vă tulburaţi căci
viaţa sa (psyche) este în el“. În mod practic când zicem „Noi suntem
vieţuitori“ sau „Noi aveam viaţă“ înseamnă una şi aceiaşi. Expresiile „sufletul
meu“ sau „persoana mea“ sau „eu“, sau „viaţa mea“, înseamnă, în general, una şi
aceiaşi, după cum se poate uşor constata din această frază: „Dar eu nu ţin
numai decât la viaţa mea (psyche: sufletul meu), ca şi cum mi-ar fi scumpă“;
aşadar, nici o atenţie asupra mea, asupra persoanei mele ş.a.m.d.
În acest verset 24 se găseşte
acelaşi cuvânt (psyche) ca şi în versetul 10. S-ar putea traduce tot aşa în
cele două cazuri: „... viaţa sa este în el“ şi „eu nu ţin numai decât la viaţa
mea“, sau atunci: „sufletul său este în el“ şi „ eu nu ţin numai decât la
sufletul meu“. Cum poate vedea cititorul clar, când acelaşi cuvânt este tradus
în mod diferit, după caz? Ar fi potrivit ca şi în versetul 24 şi peste tot,
cuvântul „psyche“ să fie tradus prin „suflet“.
Noi am explicat adesea, în alte
scrieri, că, după Biblie, animalele sunt la fel suflete, pentru că ele au
viaţă. „Să mişune apele de vieţuitoare, şi să zboare păsări deasupra pământului
pe întinderea cerului. (1 Moise 1:20).
