Era în anul 1858 şi don Bosco, deja cunoscut în ambientul
bisericesc şi politic italian, se afla în audienţă la Pius al IX-lea
pentru a-i prezenta proiectul fondării unei congregaţii moderne, care să
se dedice educaţiei tineretului. Papa l-a ascultat îndelung şi cu mult
interes. A voit să ştie cum ajunsese la această decizie şi, la sfârşit,
după ce şi-a dat consimţământul, l-a îndemnat să scrie tot ceea ce i-a
povestit.Au trecut câţiva ani de atunci şi, în 1867, don Bosco
era din nou la papa şi, la întrebarea dacă şi-a scris autobiografia, a
trebuit să răspundă cu “nu”, din cauza volumului prea
mare de muncă.
“Bine! – i-a spus papa – dacă e aşa, atunci lasă orice ocupaţie şi
apucă-te de scris. Acum nu mai este vorba despre un sfat, ci de un
ordin”[2]. Şi don Bosco s-a hotărât, în sfârşit, să-şi scrie
“Memoriile”, o autobiografie care a mers până la 40 de ani, deoarece nu a
reuşit să o termine aşa cum fusese dorinţa sa şi aşa cum îi ceruse
papa. Dar avem suficient pentru a înţelege cum s-a lăsat el călăuzit de
Dumnezeu în construirea operei sale.S-a născut la data de 16
august 1815, la Becchi, în Castelnuovo d`Asti. Tatăl său, Francesco, se
căsătorise pentru a doua oară, cu Margareta Occhiena, şi l-a lăsat orfan
la vârsta de doar 2 ani. Cu toate constrângerile economice, mama,
rămasă văduvă cu trei copii, din care unul născut dintr-o primă
căsătorie, nu a voit să se recăsătorească pentru a se putea dedica în
întregime lor. Micuţul Ioan avea doar 9 ani când a văzut, în vis, pe pajiştea dinaintea casei sale, un grup de copii care se încăierau urlând şi blestemând. El, îngrozit, s-a aruncat asupra lor, împărţind pumni la toţi cei care erau în faţa sa. La un moment dat, a apărut un om cu chipul strălucitor, care i-a zis: “Va trebui să ţi-i faci prieteni cu bunătate şi iubire, nu lovindu-i...“ L-a întrebat cine este şi omul a răspuns: “Eu sunt Fiul aceleia pe care mama ta te-a învăţat să o saluţi de trei ori pe zi”.“În acel moment – povesteşte don Bosco – am văzut alături de el o femeie plină de strălucire, îmbrăcată cu o mantie ce strălucea din toate părţile, ca şi cum în orice punct s-ar fi aflat o stea luminoasă”. Doamna i-a făcut semn să se apropie, l-a luat de mână şi, la invitaţia ei de a privi spre acea pajişte, el nu a mai văzut ştrengarii de mai înainte, dar în locul lor a apărut “o mulţime de capre, câini, pisici, urşi şi alte animale”. “Iată câmpul tău, – i-a spus doamna – iată unde trebuie să lucrezi. Să creşti umil, puternic, robust, şi ceea ce acum vei vedea că se va întâmpla cu aceste animale, tu va trebui să faci pentru fiii mei”.“Am privit iarăşi, – povesteşte don Bosco – şi iată că în locul animalelor feroce au apărut tot atâţia miei blânzi, care săreau, alergau, behăiau, făceau sărbătoare în jurul acelui om şi a acelei femei”.“În acel moment, în vis, am început să plâng. I-am spus acelei femei că nu înţeleg toate aceste lucruri. Atunci, şi-a pus o mână pe capul meu şi mi-a spus: “La timpul potrivit vei înţelege toate”“.“Abia a pronunţat aceste cuvinte, că un zgomot m-a trezit. Totul dispăruse”.Era necesar un vis frumos ca să imprime în mintea unui copil ceva de neuitat. El l-a relatat îndatăfraţilor dar a fost luat în derâdere, l-a povestit mamei, care întrevedea în aceasta un semn al viitoarei sale vocaţii de preot, şi a voit să audă şi părerea bunicii. Aceasta a comentat cu multă înţelepciune că nu trebuie să ne încredem în vise. De atunci, Ioan a uitat de visul său.Dar nu pierdea timpul: îi aduna pe câmp pe tovarăşii săi şi pentru ei se improviza ca prestidigitator şi saltimbanc şi, după ce-i distra, repeta cu ei predica ascultată în biserică duminica. Şi acolo nu se aflau numai copii, ci şi taţi şi mame încântaţi să-l vadă şi să-i asculte cuvintele. Chiar şi atunci când a trebuit să se ducă la ţară ca argat în gospodăria Moglie, a continuat să adune în jurul său copiii locului.Interesul său pentru cele ale credinţei şi talentul său au atras atenţia unui preot, don Calosso, care, pe cheltuiala sa, l-a pus să înveţe, dar la moartea neprevăzută a acestuia, el a rămas din nou fără ajutor. A trebuit să se întoarcă din nou la lucru, abandonând studiile, pe care le-a reluat abia la 16 ani, dar cu voinţa sa tenace şi inteligenţa sa sclipitoare, a reuşit să completeze, în patru ani, cursul elementar şi cel gimnazial. Acum putea să înceapă studiile seminariale.
