Moaștele Sfântului Ioan cel Nou se păstrează în biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință din cadrul mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava . Sfintele moaște au fost aduse la Suceava în 1402 de Alexandru cel Bun și așezate, la început în biserica Mirăuți din apropiere, iar apoi au fost aduse în actuala locație de către Voievodul Petru Șchiopul în 1589.  Sfantul Apostol Andrei era fratele Sfantului Apostol Petru. Mai intai a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul impreuna cu Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan. Dupa Invierea Domnului, Inaltare si Pogorarea Sfantului Duh, apostolii au tras la sorti fiecare in ce zona sa propovaduiasca credinta. Iar Sfantului Apostol Andrei a ajuns in zona din jurul Marii Negre, aici incluzand si Scythia Minor din acea vreme sau Dobrogea de astazi. El s-a retras cu doi ucenici la pestera, de unde a inceput sa propovaduiasca credinta. Apoi a fost in zona Kievului, dupa care s-a intors in Dobrogea. Si pentru ca totul era bine, a plecat la Patras, in Grecia, unde a fost rastignit pe o cruce in forma de X.Despre Pestera Sfantului Andrei se stiu putine lucruri. Cert este ca ea a fost descoperita in 1918 de catre avocatul Jean Dinu, care, in urma unui vis, a ajuns in zona si a gasit-o intr-o avansata stare de degradare. Dupa ce a curatat-o de vegetatia care patrunsese pana inauntru, a construit si cateva chilii si in scurt timp s-au oprit aici si primii calugari.In pestera se afla icoana Sfantului Andrei, cel cunoscut drept apostolul care a crestinat tinuturile de la nord de Dunare.Aici sunt 3 manastiri,in cea mica se gasesc mostele Sfantului Andrei.Ca sa ajunga aici, pelerinii pot merge pana la Cernavoda, dupa care sa se indrepte spre sud, inspre Ostrov. Cand ajung in localitatea Ion Corvin, un indicator ii indreapta pe un drum lateral, iar dupa 3-4 kilometri vor ajunge la manastirea situata intr-o padure mirifica.  in centrul Bucureştilor, la kilometrul zero, se află Biserica Sf. Gheorghe Nou, ultima ctitorie a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Între relicvele sfinte care se găsesc în acest sfânt lăcaş se găseşte de peste patru veacuri mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătoare de minuni, ferecată în argint ales. Sfintele moaşte sunt dar de suflet al voievodului întregitor de neam Mihai Viteazul şi al soţiei sale, Doamna Stanca. Astăzi, sunt aşezate într-o raclă nouă din argint curat, aurit, care o înglobează pe cea veche într-un baldachin sculptat în lemn de stejar, spre veşnică închinare. | |||
 Moastele Sfantului Dimitrie cel Nou(Bucuresti):preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, numit şi „Basarabov", s-a născut în timpul împăraţilor româno-bulgari Petru şi Ioniţă Asan (secolele XII-XIII), la câţiva kilometri de oraşul Rusciuc, într-un sat locuit de vlahi, anume Basarabov, pe valea râului Lomul, din părinţi ortodocşi şi iubitori de Hristos. Mai întâi a fost păstor de vite în satul natal. Apoi, iubind liniştea şi nevoinţa monahală, s-a făcut călugăr la o mănăstire de pe valea Lomului, nu departe de Basarabov. După o aspră nevoinţa pustnicească între două pietre din malul râului Lomul, Cuviosul Dimitrie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în acel loc şi a rămas necunoscut de nimeni. După mulţi ani, râul Lomul venind mare a risipit cele două pietre în apă împreună cu moaştele întregi ale Sfântului Dimitrie cel Nou. Mai târziu, descoperindu-se sfintele lui moaşte prin pronia lui Dumnezeu, au fost duse la biserica satului Basarabov. Auzind de minunile ce se făceau aici, domnii Ţării Româneşti doreau să-i aducă moaştele la Târgovişte, spre mângâierea credincioşilor. Însă, Sfântul Dimitrie nevrând să-şi părăsească satul, domnii munteni au zidit o biserică nouă în Basarabov, unde i-au fost adăpostite moaştele mai mult de două secole. În timpul războiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), generalul rus Petru Salticov a luat sfintele moaşte să le ducă în Rusia. Dar la stăruinţa unui bun creştin român, Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului Dimitrie au fost dăruite Ţării Româneşti şi aşezate cu mare cinste în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, unde se află şi astăzi. Sfântul Dimitrie cel Nou se prăznuieşte la data de 27 octombrie.  Când copila a ajuns la vârsta fecioriei, mama ei s-a mutat la Domnul, astfel că Filofteia a rămas în grija tatălui. Acesta s-a recăsătorit cu o femeie străină de credinţa creştină. Datorită acestui fapt, ea a ajuns să o urască de moarte pe nevinovata fecioară, pornindu-se împotriva ei cu mânie şi răutate, cu chinuiri şi cu bătăi, căutând, asemenea Irodiadei, vreme potrivită pentru a o învrăjbi şi mai mult cu tatăl ei. Între multele îndatoriri pe care mama vitregă le dăduse fecioarei, se afla şi aceea de a duce tatălui său hrană la câmp. Pe drumul spre ţarina unde lucra tatăl ei, adeseori îi ieşeau înainte oameni săraci, care o ştiau milostivă, şi pe care o rugau să-i miluiască şi pe dânşii. Copila, văzându-i în ce stare se aflau, se înduioşa, şi neavând cu ce să-i miluiască, le dădea din mâncarea tatălui său. Întâmplându-se acest lucru de mai multe ori, tatăl copilei rămânea fără hrană îndestulată. Întrebându-şi soţia ce se întâmplă cu bucatele, aceasta i-a răspuns că ea îi dă cele trebuincioase, dar că poate Filofteia împarte mâncarea la săraci, după cum îi ştia obiceiul. Auzind aceasta, tatăl copilei şi-a pus în gând să o urmărească. Aşa a putut vedea cum Filofteia împărţea săracilor din mâncarea pe care trebuia să o ducă tatălui. Dar, în loc să se bucure de buna deprindere a fetei, s-a pornit cu mânie asupra ei, şi scoţând de la brâu barda pe care o avea asupra sa, a aruncat-o asupra ei, rănind-o grav la picior. Prin rană, sângele a început să curgă şiroaie, astfel că datorită pierderii de sânge, copila, în vârstă de numai 12 ani, şi-a dat viaţa în mâinile Domnului. Înspăimântându-se de fapta pe care o făcuse, nevrednicul tată, care se făcuse ucigaşul propriei fiice, s-a gândit să o ridice pentru a o înmormânta. dar Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite nevoinţele robilor săi, a îngreuiat trupul tinerei fecioare aşa de mult, încât nimeni nu a putut să o ridice. Nedumerit, tatăl a alergat în cetate, la episcop, unde a povestit toată întâmplarea, şi cum trupul fecioarei se află îngreuiat pe pământ, slăvit de Dumnezeu cu cerească lumină. Venind episcopul cu mai marii cetăţii, cu clerici şi cu mulţime de credincioşi, la locul unde se afla trupul fecioarei, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu şi au vrut să ridice trupul fecioarei, pentru a fi aşezat cu cinste în catedrala cetăţii. Nu au putut însă să mişte trupul fecioarei, drept pentru care s-au minunat şi mai tare de această aleasă a lui Dumnezeu. În cele din urmă au înţeles că nu este voia Sfintei ca să fie dusă în cetate, şi astfel au început să spună numele diferitelor cetăţi, biserici şi mânăstiri din dreapta şi stânga Dunării. Când au rostit numele bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, trupul sfintei s-a arătat imediat mai uşor şi decât era în mod firesc. Fiind înştiinţat voievodul Radu Negru despre voia Sfintei, acesta a venit în grabă, cu evlavie, la Dunăre, înconjurat fiind de vlădici, clerici şi mult popor, unde au întâmpinat sfintele moaşte ale fecioarei, după care le-au aşezat în acea biserică din Curtea de Argeş. În anul 1517, domnitorul Neagoe Basarab ctitoreşte mânăstirea Curtea de Argeş, unde se mută şi moaştele Sfintei, rămânând acolo până astăzi, ca loc de pelerinaj şi de închinare. Astfel, sfintele moaşte ale Sfintei Muceniţe Filofteia-Fecioara au devenit pentru ţara noastră o binecuvântare a lui Dumnezeu, iar pentru poporul român, izvor nesecat de binefaceri, de 8 veacuri ea ocrotind Curtea de Argeş şi pe credincioşii ortodocşi. | |||
 Sfântul Grigorie s-a născut la Irinopolis, oraş în Decapolea Isauriei Asiei mici, către anii 780-790, dintr-o familie înstărită. Tatăl său, Serghie, era înclinat către plăcerile trupeşti, în schimb mama sa, Maria, fiind o femeie foarte evlavioasă. La vârsta de 8 ani Grigorie a fost dat la şcoală, dovedind dragoste faţă de învăţătura şi felul de viaţă al monahilor. revenind în sânul familiei, ducea o viaţă simplă, fără fast, deşi părinţii îl îndemnau la un alt fel de trai. El frecventa Biserica, citea Sfânta Scriptură şi adesea se retrăgea în locuri liniştite unde stăruia în rugăciune către Dumnezeu, pentru a-l face adevărat slujitor al Său. Ajuns la vârsta căsătoriei, părinţii i-au ales o tânără cu care intenţionau să-l logodească pe Grigorie, dar acesta, împins de un imbold divin, hotărăşte să se lepede de lume, retrăgându-se în munţi. Întâlnind un episcop al Decapolei, Grigorie este sfătuit să meargă la o mănăstire din apropierea Decapolei. Aici însă, egumenul, împreună cu obştea erau simpatizanţi ai iconoclasmului, ceea ce va face ca Grigorie să sufere din această pricină. Astfel, el se va refugia la un unchi al său după mamă, Simeon, egumen la o altă mănăstire din jurul Decapolei, unde va rămâne timp de 14 ani, nevoindu-se întru cele duhovniceşti, prin practicarea virtuţilor. Râvnind însă la o viaţă desăvârşită, va cere binecuvântare să se retragă singur într-o peşteră pustie. Aici se va lupta cu duhurile necurate, biruind prin puterea rugăciunii, şi cu ajutorul harului ceresc. Astfel, după ce s-a curăţit de patimile sale, Sfântul Grigorie a fost îndemnat de un glas de Sus, ca să părăsească peştera şi să meargă în lume, spre folosul său şi al altora. În acest fel, Sfântul va începe o serie de călătorii. Va merge prin Efes, Proconez, unde va binecuvânta casa unui sărac cu cele necesare trupului, apoi va merge la Histopolis, după care va ajunge la Tesalonic. Aici va sta câteva zile la o mânăstire, după care îşi va continua călătoria sa, ajungând la Roma, unde va sta trei luni, unde va vindeca un demonizat. Din smerenie, se va refugia la Siracuza Siciliei, unde se va închide într-un turn. Şi aici va vindeca doi îndrăciţi, o femeie şi un bărbat. De aici Sfântul va pleca la Hidros, unde va pătimi din cauza iconoclaştilor, dar este eliberat de episcopul locului. Plecând de aici, va trece printr-o regiune ocupată de mauri, care vor să-i ia viaţa Sfântului, însă, printr-o minune dumnezeiască, mâna care dorea să-l lovească, paralizează, şi numai la intervenţia Sfântului se înzdrăveneşte. puţin mai departe va vindeca pe alt demonizat, după care se reîntoarce la Tesalonic, stabilindu-se la mânăstirea Sfântul Mina. Aici, în scurtă vreme, Sfântul va deveni cunoscut prin puterea sa de fi văzător cu duhul. După ce prezice moartea unui stâlpnic, însărcinează pe ieromonahul Teodul să înştiinţeze pe părintele spiritual al Sfântului că acesta va trece în curând la cele veşnice. După ce va mai săvârşi câteva minuni prin puterea Duhului Sfânt, s-a socotit că Sfântul este vrednic de a primi preoţia, acest lucru fiind dovedit şi de virtuţile cu care se împodobise: înfrânarea, sărăcia, răbdarea, blândeţea, apărarea dreptei-credinţe, pentru care Sfântul a avut o râvnă deosebită, mustrând şi condamnând cu toată vigoarea pe ereticii iconoclaşti. Dar Dumnezeu îi dă Sfântului o boală grea, şi vestea despre aceasta ajunge până la Constantinopol, unde se afla închis în temniţă Simeon, unchiul Sfântului, care pătimea din cauza iconoclasmului. Vrând să-şi revadă nepotul, Sfântul Grigorie va porni spre Constantinopol, unde îl va găsi pe unchiul său în stare de libertate. La 12 zile după sosirea sa la Constantinopol, Sfântul Grigorie va trece în cămările cereşti, după cum prezisese, la data de 20 noiembrie 842.  S-a născut în data de 7 octombrie 1787, în Bucureşti, în suburbia Sântul Visarion, uliţa Lefterescu. Urmând unei chemări lăuntrice, tânărul Constantin îşi va lăsa casa şi părinţii şi va intra, la vârsta de 20 de ani, ca frate la mânăstirea Cernica. Aici era fusese dus de mic de mama sa, care preţuia în mod deosebit pe stareţul Gheorghe şi ucenicii săi. La intrarea în mânăstire, Constantin va fi primit de stareţul Timotei, care l-a încredinţat spre ascultare încercatului duhovnic Pimen. În scurt timp, el va câştiga iubirea şi admiraţia călugărilor, prin virtuţile sale duhovniceşti. Pe lângă darul citirii în sufletele şi gândurile oamenilor, Sfântul Calinic primise şi harisma dumnezeiască a facerii de minuni. În 1821, cu puterea rugăciuni, el a izbăvit obştea mânăstirii şi mulţimea de bucureşteni ce se refugiaseră acolo, de furia turcilor, care înconjuraseră mânăstirea şi erau hotărâţi să omoare pe toţi cei de acolo. Tot Sfântul Calinic a tămăduit o femeie stăpânită de un duh necurat, iar citind rugăciunile de dezlegare din slujba înmormântării, la căpătâiul unui mort rămas neputrezit, trupul acestuia s-a prefăcut în ţărână. meşterul Costache, care a lucrat la clădirea catedralei din Râmnic, istoriseşte cum Sfântul l-a tămăduit pe fiul său, bolnav de epilepsie. Toate acestea însă au determinat pe unii ambiţioşi să încerce omorârea Sfântului, prin otrăvire. Dar, cu puterea Sfântului Duh, a rămas nevătămat, fiind chemat de Dumnezeu pentru a păstori episcopia de la Râmnic, ceea ce s-a şi întâmplat la 15 septembrie 1850, la vârsta de 63 de ani. La 26 octombrie 1850 va fi hirotonit arhiereu, după care se va despărţi cu greu de Cernica, luând cu sine totuşi, câţiva monahi, ca să-i slujească în eparhie, printre care şi ucenicii săi apropiaţi, fraţii Orest şi Anastasie Baldovin. Sosind la Craiova, unde se mutase scaunul episcopiei din pricina incendiului de la Râmnic, din primăvara lui 1847, el a căutat să-şi cunoască eparhia sa, prin dese vizite canonice. În urma acestora, Sfântul a văzut starea jalnică în care se afla eparhia, şi de aceea a căutat să ia imediat măsurile necesare pentru întărirea vieţii bisericeşti de aici. Astfel, va redeschide Seminarul teologic de la Râmnic concomitent cu refacerea catedralei episcopale de la Râmnic, distrusă în urma incendiului, pe care o va termina în 1856. O altă mare realizare a vestitului ierarh o va reprezenta schitul Frăsinei, construit în 1763 şi văduvit de petrecerea monahilor. În 1863, Sfântul Calinic va construi acolo o nouă biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, precum şi chilii şi clopotniţă. În vieţuirea acestui schit, Sfântul va introduce rânduiala atonită, şi este celebru „blestemul” pe care acesta l-a făcut cu privire la hotarele acestui schit, ca nici o femeie să nu calce acolo. De altfel , el va vindeca pe fiica unui sătean al Frăsineiului, deoarece aceasta se îmbolnăvise pentru că trecuse din greşeală hotarul schitului, alergând după un animal. Ştiindu-şi sfârşitul apropiat, în Joia Mare, la 28 martie 1868, Sfântul a chemat la sine 7 preoţi care i-au slujit Sf. Maslu, iar în ziua de Paşti s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. In zorii zilei de joi, 11 aprilie, după ce un preot îi citise Utrenia, s-a făcut sănătos definitiv, s-a sculat şi s-a îmbrăcat cu toate hainele de îngropare, i-a binecuvântat pe cei de faţă, şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului, rezemat cu capul pe pieptul părintelui Ghermano. Înmormântarea a avut loc sâmbătă, 13 aprilie 1868, la care a participat mitropolitul primat al României, Nifon, împreună cu un numeros sobor de ierarhi şi preoţi, însoţiţi fiind de un numeros public, sosit din împrejurimi. Sfântul Calinic a fost îngropat în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. |
