Biserica
Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta
Scriptură (Biblia) arată că atunci când "omul merge la locaşul său de
veci", trupul trebuie "să se întoarcă în pământ cum a fost, iar
sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Ecclesiastul 12, 5-7).
Bogat sau sărac, rege sau rob, înţelept ori analfabet, toţi părăsim această
viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca,
rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morţi cu cei vii nu
încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face
pentru sufletele răposaţilor, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în
învierea tuturor la sfârşitul veacurilor.
Când un
creştin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută,
întrucât apar păreri şi tradiţii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară
ceremonia înmormântării.
Pentru
a evita atât confuziile, dar şi superstiţiile şi datinile fără sens ori care nu
au legătură cu credinţa creştină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează,
folosind lucrările menţionate în bibliografia de la sfârşit, încercând astfel
să sprijinim familia decedatului.
Nu ne
vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajează alte
instituţii (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea
documentului de constatare a decesului, administraţia cimitirului etc.), ci
numai de aspectele în care Biserica şi slujitorii săi sunt implicaţi.
Povăţuirile
au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus - şi nici nu este cazul
- o abordare teologică a morţii şi ceremonialului înmormântării.
Ce
trebuie să facem?
Moartea
unuia dintre" creştini este, fireşte, prilej de îndurerare şi de
întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunţe preotul
parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc
toate informaţiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care
membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel şi preotul îşi ia măsurile cuvenite
pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire şi înmormântare. De la
biserică se vor solicita un sfeşnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars
tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce
(de obicei din ceară sau din lemn), o icoană. De asemenea, se fixează cu
preotul data şi ora înmormântării şi orele potrivite pentru slujbele de seară,
premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la
soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti şi
celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veşniciei,
îndemnându-i să se roage pentru acesta".
Trupul
mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa botezului
prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este stropit cu agheasmă
şi îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (asemenea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos Care a fost înfăşurat într-un giulgiu nou şi închipuind veşmântul cel
nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii) şi este pus în
sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea
tuturor).
Pe
piept i se pune o icoană sfinţită (pentru a arăta că respectivul creştin îşi dă
duhul întru Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept (dreapta
peste stânga, simbolizând rugăciune şi iertare), toiagul care se aprinde atunci
când preotul slujeşte. În mâini se pune crucea din ceară sau lemn.
Trupul
e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul
lui Hristos.
La
căpătâiul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin
până la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă ,,Dumnezeu să-l
(sau s-o) ierte!"
Atât
lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi,
în timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează
candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe
Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre
veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos care a spus:
"Eu sunt lumina vieţii: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric,
ci va avea lumina vieţii" (Evanghelia după Ioan 8, 12).
Deasupra
uşii de la intrarea în casă se aşează o pânză de doliu (de culoare neagră) care
rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.
DE
REŢINUT:
- Nu
este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se aşeze
bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine băneşte familia
îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate aşeza lângă sicriu
ori în altă parte a casei.
-
Nu este de nici un folos pentru suflet să se pună în buzunarul hainei
mortului bani (motivându-se că „să plătească vămile cu ei”), ac, aţă, pieptene,
verighetă pe deget, ceas la mână, tăierea sau vopsitul unghiilor, rujatul,
fardatul. Toate aceste lucruri îl îngreunează foarte mult pe suflet şi nu-i fac
decât rău. Banii şi lucrurile de valoare pe care vor să le îngroape e mai bine
să le dea de pomană. Fardurile, rujatul şi celelalte sunt obiceiuri păgâneşti,
pentru care vor suferi şi cei ce îl împodobesc pe mort cu astfel de lucruri
deoarece fac mare păcat. Din religiile păgâne au pătruns în creştinism unele obiceiuri,
fără a avea o logică sau chiar o simplă explicaţie. În antichitate se puneau
morţilor toate cele necesare vieţii, iar la unele triburi se omora soţia şi se
îngropa cu soţul ei. Iisus a venit să schimbe aceste obiceiuri. EI a fost pus
în groapă învelit într-o pânză mare şi una mică - giulgiurile - fără oglindă
sau piepten sau alte obiecte, şi a înviat. Nu-i împovăraţi pe morţi cu tot
felul de obiecte că nu au nevoie de ele. Şi nici să nu le puneţi bani în
buzunare, căci mai de folos este a le face pomeni din acei bani, iar vămile
judecăţii lui Dumnezeu nu se pot plăti cu bani, ci eventual cu faptele bune
săvârşite în această viaţă.
-
Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de
culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile. În
semn de întristare, bărbăţii nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 zile.
Hainele de ceremonie ale celorlalţi trebuie să evite culorile vii, ţipătoare,
nepotrivite cu sobrietatea momentului.
- De
la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa
celui decedat ori când plecăm de acolo, precum şi la biserică, cu ocazia
slujbei înmormântării) cu cuvintele "Dumnezeu să-l ierte sau, dacă este
femeie, „Dumnezeu s-o ierte!"
Acelaşi
este salutul cu care ne adresăm şi cunoscuţilor sau străinilor pe care-i găsim
adunaţi lângă trupul răposatului.
Aceste
cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineaţa, bună ziua, bună seara,
la revedere, noapte bună! etc., care nu se folosesc în astfel de momente.
- Nu
este obligatoriu ca înmormântarea sa aibă loc în a treia zi de la deces, ci se
poate şi mai devreme. Uneori, mai ales atunci când există riscuri majore ca
mortul să miroasă, chiar se recomandă aceasta.
