În
zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă,
după-amiaza, pentru a săvârşi slujba "Stâlpilor" sau cina. Această
slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericeşte panihidă) pentru sufletul
celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din Sfintele Evanghelii.
Pentru
aceasta, se pregătesc din vreme cădelniţa sau căţuia în care se aprinde cărbune
şi se pune tămâie, precum şi o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiţi
etc.), un pahar cu vin şi mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.
Coliva
făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuşi trupul
mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Ea este
totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind
făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale
învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă
roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa
şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze
apoi întru nestricăciune (1 Cor. 15, 36). Dulciurile şi ingredientele care
intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor
pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o
mortul.
În
timpul cât preotul săvârşeşte slujba, arde şi toiagul aşezat pe pieptul
mortului.
DE
REŢINUT:
-
Unii credincioşi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul în obiecte
improvizate (căni, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai că este
inestetic şi nepractic, dar constituie şi o lipsă de respect pentru cel
decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este indicat să se cumpere de la
biserică ori de la magazinele specializate o căţuie (obiect destinat pregătirii
tămâiei şi tămâierii) sau să se confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebită
grijă, de un meseriaş priceput.
- Nu
este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească drept
"foc" sau "jar" spirt, hârtie, capete de lumânare, ciocani
de porumb ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi
miros neplăcut anihilând mirosul aromat al tămâiei şi afectând respiraţia celor
prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniţă
si căţuie.
- În
timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează
liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru
sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi, nu se râde. De
asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o
reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu perturba rânduiala
slujbei. Bocetul este de fapt o manifestare a egoismului, pentru că noi nu
plângem atât de mult pe cel mort cât ne plângem pe noi care am rămas fără el.
Cei care ţin lumânări aprinse în mâini să fie atenţi să nu aprindă hainele
celor din jur şi să aibă grijă să nu curgă ceară pe jos, fie că sunt în casă,
la capela mortuară sau în biserică.
-
Dacă în ziua respectivă este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post,
asemenea şi alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu greşi, este
bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt şi perioade de
dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.
-
După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să
se citească de către credincioşii mai evlavioşi, din Sfintele Evanghelii şi
Psaltirea.
- Nu
se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, ci se păstrează o
atitudine solemnă.
-
Unii credincioşi, în situaţia când decedatul nu s-a spovedit şi nu s-a
împărtăşit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat sufletul,
solicită preotului ca la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge "mort
nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare". Într-adevăr, Biserica ne
învaţă că "trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie şi fără grijanie
(adică ultima împărtăşire, înainte de a-şi da sufletul) este socotită, pe drept
cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat
pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau
nepurtarea lor de grijă".
Dincolo
de aceste situaţii, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul
când era în viaţă se spovedea şi se împărtăşea, catehismul ortodox îngăduie ca
atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor să
fie însorit de arătarea "mort neîmpărtăşit şi nespovedit ", iar
uneori şi fără lumânare". Nu este însă obligatoriu să se adauge aceste
cuvinte pentru ca nu sunt de nici un folos pentru sufletele celor răposaţi.
