Cezarul Tiberiu, auzind multe lucruri despre Iisus Hristos şi despre
minunile Lui, a poruncit să nu prigonească pe creştini. Despre aceasta se
pomeneşte astfel în Faptele Apostolilor: Bisericile prin toată Iudeea, Galileea
şi Samaria
aveau pace. Acea pace a fost pînă la sfîrşitul lui Tiberiu. Deci, în acea
alinare, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, zidind în Lida acea biserică s-au dus
în Ierusalim şi au rugat pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu să meargă în
Lida, să vadă biserica cea zidită în numele ei, să o binecuvînteze şi să o
sfinţească prin venirea sa, astfel ca rugăciunile celor ce se vor ruga
într-însa să fie bineprimite înaintea lui Hristos, cel ce s-a născut
dintr-însa.
Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a zis către dînşii: "Mergeţi acolo,
bucuraţi-vă şi eu voi fi cu voi!" Iar ei, mergînd, au aflat în biserică pe
un stîlp ce întărea clădirea, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
zugrăvit nu de mînă, ci de Dumnezeu, avînd cu totul asemănarea cinstitei ei
feţe, asemenea avea şi a cinstitelor ei haine. Deci ei, văzînd-o, s-au închinat
acelui chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nezugrăvită de mînă şi au
mulţumit Cuvîntului Cel ce S-a întrupat dintr-însa. După aceea, Preasfînta
Născătoare de Dumnezeu a mers acolo singură şi, văzîndu-şi chipul său şi
mulţimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul; iar ea a dat
acelei icoane darul şi puterea facerii de minuni.
Trecînd mulţi ani, Iulian Paravatul, luînd împărăţia grecilor şi a Romei, a
ridicat mare prigonire contra Bisericii lui Hristos. Atunci s-a trimis de acel
muncitor în Lida o rudenie a lui, de un nume cu el ca să şteargă acel chip
făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu nişte unelte
tăietoare de piatră. Dar minunii îi urma altă minune, pentru că, pe cît
tăietorii tăiau şi strujeau acel chip nezugrăvit de mînă cu ciocane şi topoare,
pe atît se vedea că străbăteau prin minune vopselele şi zugrăvelile în adîncul
stîlpului; deci, ostenindu-se mult şi nesporind nimic, s-au dus deşerţi.
În multe părţi se răspîndise vestea despre acel chip al Maicii Domnului,
despre minunile cele mari şi fără număr, încît veneau mulţi credincioşi din
toate părţile, în toţi anii, să se închine la acea icoană. După ce au trecut
mulţi ani, fericitul Gherman - mai înainte de luarea arhieriei şi a scaunului
patriarhiei din Constantinopol -, a mers la Ierusalim să se închine Sfîntului
Mormînt al Domnului şi celorlalte locuri sfinte. Deci, cînd era în Lida, a
văzut chipul cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi,
rugîndu-se cu căldură, a poruncit unui zugrav să-i zugrăvească pe o scîndură
icoana aceea. Luînd el icoana cea zugrăvită, a dus-o cu sine la Constantinopol
şi o avea ca pe o vistierie nepreţuită, săvîrşindu-şi toate rugăciunile sale
înaintea ei.
Deci, el a fost, cu voia lui Dumnezeu, patriarh al Constantinopolului pe vremea
împărăţiei lui Artemie cel numit Anastasie. După aceea Leon Isaurul - care se
numea mai înainte Conon -, luînd împărăţia, a adus eresul luptării de icoane şi
a ridicat prigonire cumplită asupra celor dreptcredincioşi. Deci, a izgonit cu
necinste pe sfinţitul patriarh Gherman de pe scaunul lui; iar Prea Sfinţitul
Gherman, izgonindu-se din biserică şi din casa sa, a luat cu sine două sfinte
icoane, a Mîntuitorului Hristos şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe
aceea care în Lida o zugrăvise de pe cea făcătoare de minuni.
Deci, vrînd să plutească cu corabia la surghiunie, a scris o scrisoare Prea
Sfinţitului Grigorie, episcopul Romei celei vechi, înştiinţîndu-l de nedreapta
sa izgonire şi de muncirea cea făcută în Constantinopol celor dreptcredincioşi
de împăratul cel luptător de icoane. Şi, făcînd loc în scîndura icoanei lui
Hristos, a băgat acolo scrisoarea aceea şi a pecetluit-o, însemnînd data,
ceasul şi locul. După aceea, a sărutat cu lacrimi acea sfîntă icoană a
Mîntuitorului, de două ori, zicînd: "Mîntuitorule, Mîntuitorule,
mîntuieşte-ne pe noi!" Apoi, i-a dat drumul icoanei pe mare. Deci, acea
sfîntă icoană, plutind o zi şi o noapte pe mare, a ajuns la Roma cea veche şi
în acea noapte s-a făcut arătare prea sfinţitului episcop al Romei de venirea
chipului Mîntuitorului.
Dimineaţă, cînd soarele era răsărit, episcopul a luat clerul său cu lumînări
şi cu cădelniţe, după aceea s-a suit într-o corabie şi plutind pe rîul Tibru
spre mare, a ieşit întru întîmpinarea icoanei Mîntuitorului. Cînd a fost la
gura rîului unde se vărsa în mare, a văzut icoana că umbla în preajmă pe ape şi
din această pricină s-a umplut de spaimă şi de bucurie; după aceea, s-a
închinat cu bună credinţă. Apoi episcopul Grigorie a grăit către icoană cu
lacrimi: "Stăpîne, dacă ai venit la noi, nevrednicii, Te rugăm, precum ai
umblat cu preaslăvire pe ape, aşa să Te sui şi pe mîinile noastre; pentru că nu
îndrăznim să ne atingem de Tine, cu ale noastre porniri". Deci, îndată,
icoana s-a ridicat din mare în văzduh şi, zburînd ca o pasăre, a venit în
mîinile arhiereului.
Episcopul, sărutînd-o cu lacrimi de bucurie şi luînd-o cu cinste vrednică, a
dus-o în Roma cu cîntare de psalmi şi a purtat-o prin toată cetatea, ca acea
dumnezeiească icoană să fie văzută de tot poporul. Apoi, a pus-o în biserica
cea mare a Sfîntului Apostol Petru. Şi, scoţînd din scîndură scrisoarea
patriarhului, care rămăsese neudată de apă, a citit-o şi a înţeles cele ce se
făceau în Constantinopol de împăratul cel răucredincios. Încă şi aceasta s-a
înştiinţat din scrisoare, că într-o zi şi o noapte a venit acea icoană a
Mîntuitorului din Constantinopol la dînşii; deci, toţi slăveau puterea cea de
neajuns a lui Dumnezeu. Pentru eresul împotriva sfintelor icoane ce se ridicase
la Răsărit şi pentru izgonirea Prea Sfinţitului Gherman, episcopul Romei
Grigorie se mîhnea foarte mult şi cu întristare mare se cuprindea. De aceea, a
scris împăratului cu îndrăznire, mustrîndu-l pentru păgînătatea lui. La icoana
Mîntuitorului se săvîrşeau în Roma multe minuni, pentru că diferite boli şi
neputinţe se izgoneau de la oameni.
Prea Sfinţitul Gherman a petrecut în izgonire pînă s-a apropiat de fericitul
său sfîrşit. Deci atunci, sfintelor icoane li se făcea neîncetată necinste şi
batjocură; pentru că unele erau scuipate şi sfărîmate, altele aruncate în noroi
şi călcate în picioare, iar altele arse în foc. Pentru aceea el a scris o altă
carte către episcopul Romei, înştiinţîndu-l de cele ce se făceau. Şi în
scîndura icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aceea care se zugrăvise în
Lida, făcînd loc, a ascuns într-însa cu dinadinsul scrisoarea sa, punîndu-i
data şi ceasul scrisorii. Deci, sărutînd icoana şi plîngînd mult, i-a zis:
"Mergi, Stăpînă şi scapă acum fugind, nu ca de Irod în Egipt, ci de
vrăjmaşul cel cu nume de fiară! Mergi în Roma la cei binecredincioşi, ca să te
păzeşti împreună cu cel mai înainte de veci al tău Prunc, de urîtele mîini ale
luptătorilor de icoane. Treci această mare largă cu plutire fără primejdie;
pentru că porţi pe Făcătorul cerului, al pămîntului şi al mării. Mergi şi scapă
tu în mîinile plăcutului tău, Grigorie; iar pe noi, care pentru cinstea ta ne
primejduim, în sînurile lui Avraam ne sălăşluieşte şi în cereştile curţi ne
pomeneşte".
Astfel grăia Sfîntul Gherman şi pe sfînta icoană cu lacrimi o uda şi, sărutînd-o
cu dragoste, i-a dat drumul pe mare. Deci, icoana a plutit mai degrabă decît
zborul vulturului şi într-o zi şi o noapte a ajuns la Roma. În acea noapte i
s-a făcut cunoscut episcopului Romei de venirea împărăteştii icoane cereşti.
Iar el, sculîndu-se, s-a dus înaintea icoanei lui Hristos, precum se dusese şi
înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. El a ieşit în întîmpinarea
ei pe rîul Tibru, cu tot clerul, cu lumînări şi cădiri; dar, cînd era la gura
noianului, icoana Maicii lui Dumnezeu s-a văzut de toţi pe apă în preajmă,
venind spre dînşii. Atunci, episcopul Romei, întinzînd mîinile sale spre dînsa,
ea a venit în mîinile lui şi a primit-o cu mare bucurie şi, închinîndu-se ei, a
sărutat-o; apoi s-a întors în cetate minunîndu-se de lucrurile cele mari şi
minunate ale lui Dumnezeu. După aceea, desfăcînd tăietura din scîndura icoanei,
a aflat scrisoarea Prea Sfinţitului patriarh Gherman şi, citind-o, a înţeles
cum ieri de dimineaţă icoana a fost trimisă la dînşii; deci, preamărea minunile
lui Dumnezeu.
Episcopului Romei îi era jale de Sfîntul Gherman, că un luminător atît de
mare al Bisericii, se stinge prin atîta îngrozire de moarte, plîngînd pentru
dînsul foarte mult. Atunci el a luat icoana cea cinstită a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi a dus-o prin toată cetatea ca şi pe a Mîntuitorului.
Deci, intrînd în biserica Sfîntului Petru, a pus-o înăuntru Sfîntului Altar,
dîndu-se la acea icoană tămăduiri de diferite boli.
După aceasta, trecînd o sută de ani şi mai bine, de cînd împăraţii luptători
de icoane au pierit cu sunet şi a împărăţit Mihail cu maica sa Teodora, iar
eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol se stinse cu totul în Roma,
atunci icoana cea nezugrăvită din Lida, era zugrăvită şi trimisă de Sfîntul
Gherman din surghiunie spre Roma şi pusă în altar. Ea singură a început
adeseori a se mişca fără să se clatine de nimeni, privind toţi la ea. Aceasta
se făcea în multe zile, uneori la cîntarea cea de dimineaţă sau de seară,
alteori la Liturghie. De această minune, romanilor nu le era puţină mirare şi
frică, pentru că socoteau că acesta este un semn de mînie dumnezeiască, ce are
să vină asupra lor.
În Roma era atunci episcop Serghie, şi într-un timp, fiind singur în
biserică la soborniceasca cîntare, icoana aceea a început mai tare a se
clătina. Acea mişcare văzînd-o toţi, s-au spăimîntat şi, încetînd din cîntare,
au început a striga cu glas mare: "Doamne miluieşte!" Deci, fiind de
mulţi chemată mila Domnului, icoana s-a alinat din mişcare; dar după puţin,
iarăşi ridicîndu-se şi făcînd sunet prin mişcarea sa, s-a dus spre văzduh de la
locul său. Aceasta văzînd-o toţi, s-au adunat în altar, vrînd să o sprijinească
cu mîinile, ca să nu cadă la pămînt şi să se sfarme; dar nimeni nu putea s-o
ajungă şi să se atingă de ea, pentru că se purta prin văzduh pe deasupra
mîinilor omeneşti, umblînd ca pe pămînt prin biserică, nu iute, ci încet.
Astfel a ieşit din biserică ca şi cum s-ar fi scos de mîini îngereşti.
Atunci episcopul Serghie, înspăimîntîndu-se cu tot clerul şi poporul de acea
preaslăvită vedere, urmau cu spaimă după icoană încotro mergea ea. Iar ea,
ducîndu-se la rîul Tibru, s-a băgat în apă şi a înotat spre mare; iar poporul
ce era pe mal, privea la ducerea ei şi cu ochii lăcrimînd o petreceau pe dînsa.
Atunci episcopul Romei, vărsînd lacrimi, se tînguia zicînd: "O,
împărăteasă, vai nouă! O, Doamnă, vai nouă! Unde te duci de la noi,
dumnezeiescule sicriu? Pentru că în ce chip de demult pe ape ai venit la noi,
acum tot pe aceeaşi cale te duci? De aceea ne temem, ca să nu ne ajungă şi pe
noi, cei care sîntem în Roma, prigonirea luptătorilor de icoane, pentru care tu
ai fugit din cetatea lui Constantin şi acum iarăşi fugi de la Roma! O,
atotputernică, de ce nu alini acel vifor ereticesc, care tulbură Biserica lui
Hristos?"
Acestea şi multe altele grăia episcopul Serghie, tînguindu-se şi petrecînd
icoana cu ochii, care, cu mai mare grabă depărtîndu-se, alerga pe apă pînă s-a
făcut nevăzută de vederea lor. Atunci episcopul Romei a poruncit ca acea
slăvită minune să o scrie în cărţile bisericeşti, spre aducere aminte a acelor
neamuri de pe urmă, spre slava Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care
lucrează nişte minuni ca acestea. Deci, acea sfîntă icoană, a doua zi, a ajuns
la Constantinopol şi s-a găsit la liman, aproape de palatele împărătesei. Ea a
fost luată de nişte oameni dreptcredincioşi, care se aflau acolo şi dusă la
binecredincioasa împărăteasă Teodora. Împărăteasa socotea că icoana este din
acelea pe care luptătorii de icoane le aruncaseră în mare, legate cu pietre
grele şi că acea icoană desfăcîndu-se de legături, a ieşit la suprafaţă.
În acea vreme, s-a trimis din Constantinopol, de către binecredinciosul
împărat Mihail şi de prea sfinţitul patriarh Metodie, nişte oameni vestiţi din
rînduiala duhovnicească şi mirenească cu scrisori la episcopul Romei,
înştiinţîndu-se de Sinodul Sfinţilor Părinţi ce s-a ţinut în Constantinopol,
unde s-a dat anatema eresul luptătorilor de icoane, iar credincioasa cinstire a
sfintelor icoane iarăşi s-a întărit. Cu nişte scrisori împărăteşti ca acestea
ajungînd acei trimişi la Roma, au veselit foarte mult pe episcopul Romei şi pe
toţi cei dreptcredincioşi. Deci, fiind acolo, a auzit toate despre icoanele
cele făcătoare de minuni - a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cum în zilele prea sfinţitului episcop
Grigorie au venit la Roma şi cealaltă pe mare, trimise de prea sfinţitul
patriarh Gherman; apoi cum, nu de mult, icoana Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu s-a dus iarăşi singură la Roma.
Acestea auzindu-le ei, şi-au scris acele minunate povestiri, însemnînd
vremea şi ziua ducerii icoanei celei preacurate din Roma. Apoi, întorcîndu-se
în Constantinopol, au spus împăratului, maicii lui, Teodora, şi prea
sfinţitului patriarh Metodie. Aceia îndată şi-au adus aminte de icoana găsită
la limanul mării şi au grăit între ei: "Oare nu este aceasta icoana cea
din Roma?" După aceasta îndată s-au trimis de către episcopul Romei soli
vestiţi la împărat şi la patriarhul Constantinopolului, cărora arătîndu-le acea
sfîntă icoană, care a fost găsită la malul mării, romanii îndată au cunoscut-o
şi cu lacrimi au căzut înaintea ei, spunînd tuturor că aceea este icoana care a
plecat de la ei din Roma. Apoi, socotind ziua cea însemnată şi ceasul plecării
ei din Roma şi sosirea la Constantinopol, au găsit că într-o zi şi o noapte a
mers cale depărtată şi preamăreau atotputernica tărie a lui Dumnezeu
Atunci Prea Sfinţitul patriarh Metodie cu tot clerul şi împăratul cu toată
suita luînd acea icoană din palatele împărătesei, petrecuţi de tot poporul, au
dus-o în Halcopatria şi a fost pusă cu cinste în biserica Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, bucurîndu-se de atîta dăruire ce li s-a dat. Din acel
timp acea icoană făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu s-a numit Romanca,
pentru că venise de la Roma şi se făcea de la dînsa foarte multe minuni.
Acestea s-au aflat despre acele două icoane făcătoare de minuni, care au
fost în Constantinopol. Despre cea dintîi, care s-a numit Odighitria, zugrăvită
de Sfîntul Luca şi de cealaltă care s-a zugrăvit de Sfîntul Gherman; pe cea din
Lida şi mai pe urmă s-a numit Romanca. Însă, acea icoană făcătoare de minuni a
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu care a mers din Constantinopol în Rusia prin
văzduh, la locul ce se numeşte Tihfini, nu se ştie care este, Odighitria sau
Romanca sau altă icoană oarecare izvorîtoare de darul minunilor.
Iar noi de lucrurile cele neştiute, neiscodind cu deşartă iubire de
încercare şi neispitind judecăţile cele neştiute ale lui Dumnezeu, cinstim cu
bunăcuviinţă fiecare icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cădem cu
credinţă la dînsa, o sărutăm cu dragoste şi cu frică, ne închinăm cu evlavie
privind spre dînsa ca spre adevăratul Fiu cel Care împărăţeşte la cer împreună
cu Născă-toarea de Dumnezeu. Şi slăvim şi pe Cel născut dintr-însa, Hristos,
Domnul nostru, pe Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
