Monahismul isi afla inceputurile in primele secole
de inchegare si de raspandire a crestinismului. Sufletul omului credincios
inseteaza necontenit dupa depasirea de sine, dupa desavarsire, dupa chipul
ingeresc. El doreste fericirea sa si fericirea semenilor sai, prin permanenta
aspiratie catre starea de desavarsire si de apropiere de Dumnezeu. Credinciosii
care au insetat dupa dobandirea acestei stari au gasit temeiuri in urcusurile
cele duhovnicesti, chiar in viata si invatatura Mantuitorului Hristos. Ei au
vazut in viata Sa smerita si <<fara de pacat>> (II Petru 2, 22), in
mila Sa plina de duiosie fata de oamenii timpului Sau, pe care i-a slujit,
mangaindu-I si ajutandu-I cu dragoste de parinte si de frate, in
<<ascultarea Sa pana la moarte>>, (Filip. 2, 8), cel mai pretios
dreptar duhovnicesc. Viata de neprihanire a celui mai iubit dintre apostolii
Domnului, Sfantul Evanghelist Ioan, asprimea vietii pustnicesti a Sfantului
Prooroc Ioan, Botezatorul Domnului, truditoarea munca manuala a Sfantului
Apostol Pavel, <<lucrator de corturi din Tarsul Ciliciei>> (Fapte,
18, 3), au fost tot atatea indemnuri vii pentru cei care doreau sa prisoseasca
si sa mearga pe calea de aur in ravna lor sfanta de a <<urma pe
Domnul>> (Matei, 16, 24).
Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte multi
credinciosi crestini imbunatatiti se departau de lume, retragandu-se prin
locuri mai linistite, renuntau la viata de familie si la bunurile materiale si
puneau inceput <<noii vietuiri singuratice>>, sarguindu-se in munca
si rugaciune neincetata si supunandu-se carmuirii duhovnicesti a unuia dintre
ei, mai iscusit in nevointa. Leaganul din care a odraslit acest fel de viata
inalta a fost Orientul Mijlociu, unde renumitii incepatori ai vietii monahale,
cuviosi parinti, ca: Antonie cel Mare, Pahomie, Atanasie, Macarie, Ilarion si
altii, inca din secolul al III-lea, au inceput sa inchege si sa statorniceasca
reguli si forme de vietuire monahala.
Coloanele, pe care s-a sprijinit dintru inceput
monahismul au fost sfaturile evanghelice sau voturile monahale castitatea,
saracia de buna voie si ascultarea neconditionata. Fara a uri si nesocoti
lumea, monahii, prin aceste voturi monahale, lupta impotriva a trei mari pacate
grele, adica <<pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii>> (I
Ioan 2, 16). Ei nu se margineau la indeplinirea literei, la o viata pur
formala, ci cautau neincetat practicarea virtutilor crestine in legatura cu
iubirea de aproapele, remarcandu-se prin fapte de ajutorare, de ospitalitate si
prin asistenta crestina sub toate formele. Pentru aceasta, ei trebuiau sa
munceasca, trebuiau sa agoniseasca hrana pentru ei si pentru altii, spre a nu
fi povara nimanui aratand lumii ca munca nu-l coboara pe om, ci il inalta.
Cel care a intocmit, in toate amanuntele si
temeinic, edificiul spiritual al monahismului in doua din operele sale: Reguli
Mari si Reguli Mici, a fost Sfantul Vasile cel Mare. Acestea au constituit
indreptarul organizarii institutiei monahale atat in Rasarit, cat si in Apus si
dupa acestea se conduce astazi intreg monahismul ortodox. Cu organizarea data
de Sfantul Vasile cel Mare, monahismul s-a dezvoltat si raspandit in toata lumea
crestina, capatand insa, cu vremea, unele deosebiri de forma specifice
Bisericii de Rasarit sau celei de Apus.
In Biserica Ortodoxa, monahismul a indeplinit in
decursul veacurilor un mare si sfant rol. S-a avantat in lupta pentru pastrarea
nestirbita a credintei, combatand ereziile si schismele ce se iveau in viata
Bisericii, abuzurile imparatilor sau stapanitorilor si aparand drepturile celor
fara de aparare, uneori chiar cu sacrificiul vietii multor monahi. Cele mai
alese personalitati teologice, care au ridicat gandirea si cultura pe culmile
cele mai inalte, au crescut si s-au format in climatul de evlavie si de munca
din manastirile Rasaritului ortodox.
Una dintre mladitele monahismului rasaritean a fost
altoita, a crescut, s-a dezvoltat si a adus roade bogate pe pamantul tarii
noastre. Existenta sa aici dateaza din vremea post-apostolica, cand stramosii
nostri au cunoscut si au trait invatatura Mantuitorului Hristos, punand in
practica si sfaturile evanghelice. Manastirile noastre - adevarate vetre de evlavie
strabuna - sunt asezate in campii, in munti sau pe colinele dulci ale
pamantului romanesc. Cu mult inainte de secolul al XIV-lea, cand se intemeiaza
Muntenia si Moldova cu mitropoliile lor, existau in tara noastra calugari si
asezari calugaresti. In timp ce, in Apus, se organizau ordine monahale, la noi
calugarii injghebau sihastrii, erau apostoli ai culturii si se jertfeau pentru
pastrarea unitatii de credinta si de neam.
In manastirile si schiturile noastre, calugarii
scriau si multiplicau carti de ritual, tipareau carti de zidire sufleteasca si
de povatuire pentru viata duhovniceasca a credinciosilor. Aici infloreau
caligrafia, miniaturistica si alte ramuri de arta bisericeasca, menite sa
vesniceasca valorile credintei noastre. Biserica Ortodoxa Romana a avut in
monahismul romanesc o puternica faclie de luminare a credinciosilor romani, de
raspandire a Evangheliei, de afirmare a valorilor noastre nationale, de iubire
si de dragoste intre oameni. Paginile istoriei au insemnat la loc de cinste
multe figuri de monahi care au promovat cultura si de monahi care s-au dovedit
a fi pilde de viata duhovniceasca, de sfintenie si de jertfelnicie pentru
Hristos.
Din secolul al XIV-lea, ne-a ramas in istorie
figura cuviosului Parinte Nicodim cel Sfintit de la Tismana, care a reorganizat
monahismul romanesc dupa stilul monahal atonit. Ucenicii sai au raspandit noul
duh de viata monahala in toata Biserica noastra romaneasca. Unii dintre ei au
ajuns si prin locurile unde ne gasim noi acum 1. In a doua jumatate a secolului
al XV-lea traieste in aspra nevointa monahala, dar cu inima arzanda de dragul
tarii sale, Sihastrul Daniil de la Manastirea Putna, sfetnic si duhovnic al
voievodului Stefan cel Mare si Sfant. Mai tarziu, in secolul al XVI-lea, rasare
din obstea manastirilor noastre o pleiada de luminati calugari cronicari:
Macarie, Eftimie si Azarie.
Pilda de patriotism si jertfelnicie intalnim, in
secolul al XVIII-lea, la calugarii transilvaneni, Sfintii Marturisitori
Sofronie si Visarion, care au aparat credinta stramoseasca si unitatea neamului
nostru impotriva silniciilor dezlantuite de imparatia habsburgica. Pentru vredniciile lor acestia sunt trecuti in randul
sfintilor pe care-I cinsteste Biserica Ortodoxa. In a doua jumatate a secolului
al XVIII-lea, monahismul din Moldova este luminat de chipul imbunatatit al
vestitului staret Paisie de la Manastirea Neamt si de alti vestiti stareti ai
manastirilor moldovene: Putna, Slatina, Secu s.a. Manuscrisele de la Manastirea
Neamt, ca si cele de la Manastirea Putna, s-au raspandit nu numai in Biserica
romaneasca, ci si printre mirenii care doreau sa cunoasca operele Sfintilor
Parinti, traduse in limba romana.
Manastirea Agapia, Moldova.
N-as putea sa nu ma refer la luminoasele chipuri de
ierarhi din Tara Romaneasca si din Moldova ca: Teofil, Stefan, Antim Ivireanul,
Grigore Dascalul, Anastasie Crimca, Varlaam, Mitrofan, Dosoftei si Veniamin
Costachi, care au participat la sporirea si promovarea culturii noastre
nationale, la dezvoltarea literaturii si inchegarea limbii literare romane.
Este stiut ca toti acestia au avut obarsia spirituala in manastirile tarii
noastre. Sirul lor e mare. Talentul, munca si dragostea lor de tara, se
regasesc in slovele manuscriselor, in icoanele zugravite sau sculptate de ei si
in diferite odoare bisericesti sfintite, ferecate maiestrit in metale
pretioase. Acestea toate le-au pecetluit cu credinta si osardia lor. Nazuintele
Bisericii pe care ei o slujeau, s-au impletit totdeauna rodnic cu cele ale
poporului roman, din care au odraslit.
Ne-am ingaduit, sa evocam pagini din viata
monahismului ortodox roman, pentru a se intelege ca ceea ce se infaptuieste
astazi in sfintele noastre manastiri se cladeste pe idealurile crestine ale
Rasaritului ortodox, slujite cu ravana de inaintasi ilustri. In Biserica
Ortodoxa Romana, nu s-a practicat un monahism deprins de realitatile
inconjuratoare ori incremenit in forme rigide, ci un monahism bazat pe
rugaciune, munca, pe o viata morala pilduitoare, un monahism in slujba lui
Dumnezeu si a aproapelui.
Manastirile si schiturile din Romania functioneaza
potrivit unui Regulament aprobat de Sfantul Sinod, care oranduieste viata
duhovniceasca, culturala si administrativa a vietuirorilor din vetrele
calugaresti ale Patriarhiei Romane. Spre idealul nostru suprem - desavarsirea
morala - duc si astazi aceleasi cai evanghelice pe care le-au aratat Sfintii
Parinti: lepadarea de sine, fecioria si ascultarea deplina. Pentru ca urcusul,
anevoios si, uneori, presarat cu piedici ce pot rani sufletul monahului, sa fie
cat mai ferit de primejdii, Regulamentul a statornicit o seama de mijloace,
care stau la indemana monahilor in silinta lor de a vietui potrivit sfaturilor
evanghelice.
Izvorata din vechile randuieli ale Sfantului Vasile
cel Mare, viata de obste se petrece prin savarsirea zilnica a Sfintei
Liturghii, prin invatamant si munca manuala. Maxima <<ora et
labora>> caracterizeaza trairea monahala, obstile calugaresti, unde viata
de rugaciune si nevointa se impleteste cu viata de munca. Este limpede ca cei
care isi aleg, dupa vrerea lor, calea monahala, nu pot propasi duhovniceste
numai prin rugaciune si asceza sau numai prin preocupari legate de treburile
economice - gospodaresti. De aceea, s-a randuit ca petrecerea vietii in
manastire sa asigure impletirea armonioasa a rugaciunii cu lucrul, dand acestor
indatoriri valoare si trainicie in drumul spre mantuire.
Unii monahi tineri, formati in aceste laboratoare
duhovnicesti, sunt trimisi la studii teologice superioare. In manastiri, se
urmareste pregatirea intelectuala si morala a monahilor, dar se pune mare pret
si pe darurile practice ale acestora. In acest sens, se creeaza conditii de
dezvoltare a unor indeletniciri potrivite cu rosturile si menirea monahilor:
sculptura, pictura, tesatorie, broderie artistica, etc. Aceste vlastare ale
monahismului, crescute, formate si modelate prin grija Sfantului Sinod, si
indeosebi a Prea Fericitului Patriarh Justinian, se disting prin ascultare,
disciplina, harnicie si ravna in indeplinirea misiunilor ce li se
incredinteaza. Astfel ii gasim invatand,
slujind, predicand, lucrand in ateliere ori pe terenul manastirii, alcatuind
studii pentru revistele bisericesti sau primind credinciosii si vizitatorii. Putem spune ca in toate
manastirile avem astfel de faclieri ai duhovniciei, in toate asezamintele
calugaresti se simte suflul de viata crestina imprimat de randuielile
bisericesti.
In manastire, munca este in asa fel organizata
incat nimeni - nici chiar batranii - nu pot ramane fara ascultare. Ca intr-un
stup, ostenitorii sunt randuiti dupa priceperea si puterea lor, la tot felul de
rosturi, indeplinite cu harnicie, dragoste si entuziasm. De pilda, la
Manastirea Agapia se executa tot felul de covoare si cusaturi nationale,
apreciate pentru frumusetea lor artistica.
Iata felul in care monahismul nostru nazuieste pe
calea indeplinirilor sale duhovnicesti, pentru a sluji pe Hristos si Biserica
intemeiata de El.
In tara noastra, manastirile au fost totdeauna
vetre ale credintei ortodoxe, in care a luminat si lumineaza flacara
invataturii mantuitorului si flacara iubirii de apropapele.
Modelul vietii crestine este Mantuitorul Iisus
Hristos. Desavarsirea este asemenea inaltimii muntelui, ideal la care se poate
ajunge pe diferite cai. Una din caile ce duc la acest ideal este si cea
monahala, care, fara indoiala, nu-i fara primejdii, mai ales daca pornim pe ea
fara calauza. Aceasta cale are insa si frumusetile ei, nebanuite la inceput
pentru cel ce voieste sa imbratiseze cu toata hotararea si statornicia. Pe
calea aceasta, nazuim sa ajungem, prin rugaciune, munca si, cu ajutorul
Domnului, in varful muntelui duhovnicesc, la Stapanul si Mantuitorul nostru al
tuturor, Iisus Hristos*.
